Bonjour, les amoureux !

O dimineaţă însorită azi, ca şi atunci. Eram însă în plină vară. Sau, mai degrabă, spre sfârşitul verii, căci Adrian, care propusese în ajun să ieşim la plajă, insistase pe motivul că nu peste mult va înceta căldura estivală şi ne va părea rău că n-am gustat măcar odată din plăcerile mării în anul acela. « Domnul Profesor ar putea să înoate puţin », repeta tânărul nostru medic. Acest argument o hotărâse pe Bianca să accepte. « N-ai făcut nici o baie în anul acesta. De altfel, nici anul trecut n-am ieşit la mare decât o singură dată… ». Gândul că ea, de mai bine de un an, nu mai putea pune piciorul în apa mării, că din pricina chimioterapiei nu avusese voie nici măcar să o vadă soarele, o mâhnea mult mai puţin decât faptul că boala ei mă împiedeca pe mine să ies la plajă. « Hai să mergem », mă îndemna ea. O însufleţea ideea amicului nostru, numai şi numai pentru că spera să-mi facă mie o bucurie. Doar ştiam cât de greu îi vine să se lase condusă în fotoliul rulant, să străbată ca o invalidă bulevardul Gambetta până la Promenade des Anglais – acel sfert de oră de plimbare plăcută altă dată – iar ajunsă acolo să nu poată nici măcar coborî treptele ce duc la plajă. « Vin şi eu să vă ajut », propunea entuziast Adrian. Ştefan era şi el încântat de idee. Sosise pentru câteva zile de la Fontainebleau, era în căutare de locuinţă, dar voia să iasă şi el cu Mica. Începea să se însereze în cameră, soarele apunea pe terasa dinspre grădină, eram în jurul ei, întinsă în pat, niţel îmbujorată. Îmi spuneam – pentru a câta oară! – dacă n-ai ştii, n-ai spune că e bolnavă. Dar, totodată, mă întrebam, cu obişnuita îngrijorare: ce să însemne roşeaţa, un puseu de tensiune, puţină febră sau e doar animată de gândul la ieşirea de mâine? Ştefan îi mângâia delicat picioarele peste cuvertura albă de mohair, preferata ei, luată la Ventimiglia în ultima noastră ieşire acolo, Adrian, comod instalat în berjeră, îşi savura enorma îngheţată cu frişcă ce i-o serveam de obicei, la îndemnul ei, de când remarcase că amicul nostru are pentru acest desert o simpatic-copilăroasă preferinţă, iar eu (sper pentru mine, retrospectiv, dar poate mă înşel în amintirea mea) înălţam un gând fugar de mulţumire către Domnul pentru momentul acela de seninătate.

Da, după zilele din urmă mohorâte ca de sfârşit al iernii, soarele din dimineaţa aceasta străluceşte primăvăratic peste terasa din faţă ca şi în dimineaţa aceea în care am ieşit cu ea la malul mării. O ajutasem să se îmbrace, ca deobicei de când fusese lovită de paralizie. Tot de atunci părea că-i pierise gustul pentru eleganţa vestimentară. De altfel, pentru ce să se îmbrace avec une certaine recherche, când nu mai părăsea casa decât pentru a fi transportată cu ambulanţa la diferitele clinici sau cabinete medicale. Renunţarea aceasta la micile bucurii care erau pentru ea totodată un fel de obligaţii faţă de ceilalţi, faţă de sine, aş spune chiar faţă de un imperativ estetic deasupra noastră, mă mâhnea ori de câte ori o remarcam. Mai înainte încă, în timpul lunilor grele ale terapiei, observasem că îmbracă aproape întotdeauna aceleaşi câteva rochii, fuste şi bluze, alese doar pe criteriul comodităţii, al facilităţii de a le îmbrăca şi mai ales de a permite medicilor şi infirmierelor accesul imediat la. De astădată, însă, ezita între o rochie de mătase albă cu dungi de un mov pal, pe care i-o propusesem, şi alta de in cu broderii, ce se purta cu un foarte lejer mantou de vară, tot de pânză albă brodată, ultima ei achiziţie dinainte de descoperirea bolii. Se oprise, în cele din urmă, la cea mai simplă, la o rochiţă albă de plajă din cotonul moale folosit la maiouri, rochie ca de liceană pe care o numeam „cu ancoră”, pentru că purta pe piept cuvântul „Marine”, o aplicaţie cu litere albastre peste care, oblic, era brodată o ancoră aurie.
Îmbrăcată cu această rochie, în cap cu o pălărie de paie cu boruri largi (care îmi evoca, nu fără o strângere de inimă, povestirea ei Le Chapeau de paille), instalată în scaunul sau fotoliul – cum spun francezii – rulant, am ieşit în stradă. Îmi părea bine că nu întâlnisem nici în holul de jos, nici pe sub palmierii din faţa casei vreun vecin, vreo cunoştinţă. Ştiam că o jenează privirea celorlaţi, nevoia de a explica, obligaţia de a adopta o mină, o aparenţă. O înconjuram noi trei, ca o mică gardă apropiată. Ştefan şi Adrian nu mă lăsau să împing scaunul, voind să mă cruţe, deşi înaintarea pe trotuare era incomparabil mai lesnicioasă decât manevrarea greoiului vehicul prin camerele locuinţei, trecerea dintr-o încăpere într-alta, de pe covoare pe parchet sau pe marmoră, evoluând printre mobile pe cât se poate fără să le atingi. Mergeam alături de ea ţinând-o de mână refăcând drumul nostru, atât de obişnuit altă dată, cel pe care ne pregăteam să-l străbatem pentru a merge la biserică, în dimineaţa aceea de duminică – însorită şi aceea – în care deodată n-a mai putut să-şi mişte braţul stâng şi nici să se ridice de pe canapeaua din salon. Ajungeam în dreptul intrării în Jardin d`Alsace-Lorraine, unde ne plăcea atât de mult să poposim uneori măcar pentru câteva minute, pe o bancă sub palmieri, magnolii şi lângă fântâna arteziană, privind prin perdeaua tufişurilor şi copacilor spre imobilul cu balcoane şi storuri albastre, întrezărit în somptuozitatea sa desuetă dar având totodată pentru Bianca, şi prin ea pentru mine, lejertatea plină de graţie a fanteziei, căci fusese pomenit de Patrick Modiano într-unul din romanele sale îndrăgite de ea.
Prin grilele înalte de fier forjat din jurul parcului, am privit amândoi în acelaşi timp (cum ni se întâmpla de atâtea ori, ca o dovadă a unei scurgeri paralele, comune, ascunse, a gândurilor, a sentimentelor noastre, asemenea unui râu nevăzut în care ne îmbăiam amândoi) spre un colţ al său unde, cu câteva luni în urmă, într-o zi din preajma Paştilor, o văzusem pe micuţa Diane-Livie trotinând încântată printre tobogane, scrâncioburi, căsuţe de pitici amenajate pentru cei mici. Tot deodată ne-am întors însă privirile. Ştiam, fără să mi-o spună, că era străbătută de sentimentul sfâşietor al neputinţei la care era redusă. „N-am să-i pot face nici măcar o supă sau o prăjitură, când are să vină. Nici n-am să mai pot să o ţin în braţe” – ofta uneori seara, pe întuneric, în pat, la ora când nu se mai putea abţine, când o năpădeau regretele şi o asalta, insidioasă, anxietatea. Ştiam prea bine, fără ca ea să mi-o fi mărturisit, că se supunea la exerciţiile adeseori obositoare ale chineziterapeutului de la Atlantis, centrul medical de reeducare funcţională pe care îl frecventam regulat, cu gândul că va redobândi mobilitatea ei, nu atât pentru ea însăşi cât mai ales pentru mine şi pentru mica noastră nepoată. Ceea ce mă tulbura mereu era să o văd la fel de săritoare, de zeloasă, dinamică, promptă în a pune mâna la treabă, dar ce mână, cu ce putere în vine? Spiritul avea elanul său dintotdeauna, pe care trupul nu-l mai urma.
Depăşeam parcul Alsace-Lorraine, treceam pe lângă magazine preferate ale ei, în galantarele cărora nu se mai uitase de luni de zile, dar nici acum când ar fi putut să o facă nu le mai arunca nici o privire. Privea drept înainte, spre lumina aceea de la capătul tot mai apropiat al bulevardului, spre golul acela în care se desluşea, mai de departe chiar, urcând albastrul mării. Şi din nou simultaneitate a gândurilor, a simţirilor noastre. Ne-am amintit amândoi în acelaşi timp tresărirea voioasă, micul ţipăt de încântare scos de Diane-Livie, în chiar locul acela de unde se zărea licărind marea, ţipăt care ne-a uluit pe noi cei mari din jurul landoului ei, căci l-am înţeles pe dată: micuţa, la acel un an al ei abia împlinit, recunoştea cu bucurie la mer pe care o descoperise cu câteva săptămâni în urmă, în prima ei şedere la Nisa. Thalassa, thalassa! – ar fi putut să exclame ea, dacă ar fi stăpânit limba ostaşilor din Anabasis, înebuniţi de fericire că au ajuns la mare, dar nu stăpânea încă nici un fel de limbă, dacă nu socotim gânguritul o vorbire.
Ne năpădea, pe ea ca şi pe mine, un sentiment mult mai ambiguu, acum când ieşind pe Promenade des Anglais şi aşezând fotoliul ei lângă una din băncile albe, lăcuite de pe esplanadă, aveam în sfârşit sub noi, în faţa noastră, consolatoare, dezolatoare, Marea noastră. Ajunşi aici, altădată, ne grăbeam să coborâm treptele, ne îndreptam spre colţul plajei unde erau deja întinşi pe galeţi Anne-Marie şi Jacques, dacă acesta, mai matinal, nu înota deja în larg, ne instalam pe scaunele noastre pliante, aşteptând să apară gentila Betty sub casca ei de păr ca flacăra şi milanezul ei soţ, Emiliano, împreună cu fetiţa lor, drăgălaşa Jessica, şi, şchiopătând dar înaintând voiniceşte pe pietrele pe care căzuse frângându-şi tibia, bătrâna scoţiană Kate sau, navigând încet, cu grijă, ondulându-şi şoldurile ce fuseseră odată voluptuoase, nu mai puţin vârstnica ucrainiană, Irina, descendenta nobilă a emigraţiei ţariste, singura dintre noi născută la Nissa, pe vremea când marii duci se plimbau pe Promenade des Anglais iar una dintre ducese (despre care îmi povestea istorii năstruşnice amiralul Sablin la puşcărie) arbora cu voită nonşalanţă şiragul ei de uriaşe perle gri. Nici unul dintre aceşti „prieteni de plajă” nu se afla acum la vechiul loc ştiut, nici nu „făcea salon” în apă – după ingenioasa expresie a Biancăi care descoperise şi lansase acest obicei.
Nicăieri, nici la Marina di Ravenna, unde plaja de nisip blond era atât de întinsă şi de largă încât, risipiţi pe ea, ne pierdeam chiar şi de cei pe care îi recunoşteam de la un an la altul, nici la Neptun, unde, dimpotrivă, înghesuiţi pe plaja îngustă de sub faleză, eram întinşi între cunoscuţii şi mai puţin cunoscuţii de la Vila Scriitorilor, nu gustasem plăcerea de a conversa plutind într-o apă azurie, ca în galeşa Baie des Anges, în largul acelui palace, asemenea unui tort apetisant de mereng cu o cupolă verde-roz sugerând îngheţata de fistic şi smeură, ce poartă numele românesc al demnului fondator, Negresco. Poate acest hotel cu trecutul său de selectă sociabilitate, poate plaja din faţa lui, cu pietrele sale strunjite de saramura marină şi lustruite sub soare, mângâioase în căuşul mâinii dar dureroase la şezut, obligându-ne pe noi doi, mai delicaţi decât ceilalţi, să şedem pe scaune pliante dacă nu să ne refugiem în apă, ori poate străinătăţile atât de diverse din care veneam şi care ne apropiau în acea singură patrie a tuturor înstrăinaţilor: cuvântul care leagă, sau câte ceva din toate acestea ne-au adunat în acel „salon” plutitor precum convorbirea însăşi despre câte în lună şi în stele ori, mai potrivit aici, despre toate câte sub soare şi în apa mării. Dar nimic din toate acestea nu ne-ar fi îndemnat să ne avântăm în apa străvezie, adâncă de îndată ce te desprindeai de ţărm, să ne îndepărtăm cât mai mult în larg, să ne regrupăm apoi, aproape de linia geamandurilor, precum acei săritori cu paraşuta care, azvârlindu-se spre sol, se caută acolo în văzduh, se prind de mâini şi fac un lanţ plutitor, nimic nu ne-ar fi dat ghes să conversăm între noi plutind, precum în saloanele de altădată, dacă n-ar fi fost Bianca.
Nu era o mare înotătoare. Odinioara, în prima noastră vară, la Doi Mai, intra cu oarecare teamă în apă, se lăsa antrenată de mine spre larg tremurând uşor, de spaima părăsirii nisipului ferm de sub picioare, de frigul care o pătrundea căci era atât de subţire („un căluţ aşa slăbuţ” – cum glumeam eu) şi, poate, de ruşine, căci acolo pe plaja nudiştilor („la nuzii goi” – cum se spunea) o putea vedea oricine, goală, în braţele mele. Pe încetul, cu timpul, înotând împreună în alte bazine, alte lacuri, alte mări, a prins curaj, nu-i mai era frică să se avânte în apa adâncă, ce e drept numai împreună cu mine. Încrederea în sine nu era prea mare. Mă înduioşa când o vedeam, în piscina parizienelor Halles, cum îşi face cuminte, grijulie, „lungimile”, ferindu-se cu aprehensiune când pe culoarul ei apărea vreun tânăr sau mai puţin tânăr care practica într-o învolburare de stropi un craul sau un papillon deşănţat, şi raportându-mi la urmă, satisfăcută, de câte ori a străbătut în lung bazinul olimpic. Sau la Marina di Ravenna, unde nimeni nu tulbura desfătarea băilor noastre, unde înaintam paralel, eu mai departe de ţărm, ea mai aproape, în timp ce Ştefan se juca cu bunii săi amici italieni, până la ora când ne întorceam în cottage-ul nostru din pineda lui Dante – cum îmi plăcea să o numesc, căci magica pădure de pini ce se întindea peste treizeci de kilometri de-a lungul ţărmului fusese cântată deja în Divina Commedia.
Descoperise că Mare nostrum, Mediterana aceasta binecuvântată, mai îmbelşugată în săruri decât familiara noastră mare Neagră, cea prea diluată şi poluată de apele marelor fluvii, te ţine la suprafaţa ei chiar fără să fii obligat să te mişti. Exulta ca un copil încântat că se poate întinde pe spate sub razele piezişe ale soarelui ce se înalţă dinspre Mont-Boron, că face pluta pe perinile ei lichide, răcoroase, moi, translucide, sau poate sta fără nici un efort dreaptă în apa oricât de adâncă ori şezând ca într-un fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi mişcându-se doar atât cât ar gesticula puţin pentru a-şi acompania cuvintele. Aşa o lăsam conversând cu Anne-Marie despre fiii noştri sau despre remediile naturiste, specialitatea şi pasiunea acestei doamne din nordicul Maubeuge, în timp ce eu ieşeam în larg, aşa ne adunam în cerc cu Jacques, soţul ei şi ceilalţi, pentru a „ruspeta”, după obiceiul franţuzesc, sau a comenta vreun eveniment al zilei, divagând în trecutul apropiat sau mai depărtat, între Ceauşescu şi Dracula, personajul vampiric fiind obsesia lui Emiliano.
Niciunul dintre prietenii nostri de plajă nu era prezent în ziua aceea. Parcă dezertaseră cu toţii. Sau, poate, se răzleţiseră pe întinderea de kilometri a galeşei Baie des Anges. Nu se mai întâlneau de când Bianca lipsea. Salonul acvatic era pustiu.
Nu-mi venea câtuşi de puţin să intru în apa zadarnic îmbietoare. Adrian mă îndemna, „doar pentru asta am venit”, Ştefan mă chema coborând treptele spre plajă, iar Bianca, ea care ştia mai bine decât oricare ce simţeam, ce mă reţinea, mă ruga să-i fac ei această plăcere...Doctorul rămânea să-i ţină companie. Peste câteva minute mă aruncam în apa străvezie, mă depărtam repede, înotând cu capul în apă, auzeam iar muzica aceea puţin misterioasă, atât de dragă nouă, a pietrişului, a galeţilor rotunzi rostogolindu-se, purtaţi de val, pe fundul mării. Mă întorceam cu faţa spre ţărm şi o vedeam acolo sus în fotoliul ei negru de metal, toată albă, luminoasă, cu şuviţe de păr aurii ieşind de sub pălăria de pai, aureolând-o. Fluturam mâna spre ea cu prefăcută voioşie, iar ea îmi răspundea cu un mic gest îndemnându-mă parcă să-mi văd de înot, să ies mai în larg, tocmai ceea ce fusese întotdeauna una din temerile ei. Încă din primele noastre veri, la Mamaia sau la 2 Mai, mă urmărea îngrijorată cu privirea când, lăsând-o pe plajă, mă îndepărtam cât puteam de ţărm, ademenit de voluptatea apelor adânci şi a libertăţii iluzorii savurată departe de pământ între soarele în zenit şi abisul ascuns dedesubt. Îmi amintesc (şi-mi reproşez acum) o zi la Mamaia când am dispărut din raza privirilor ei, spre marea ei nelinişte, pentru ca să apar, după un larg ocol, venind agale pe întinsa plajă pustie. De atunci am căutat să n-o mai înspăimânt cu asemenea stupide performanţe de adolescent întârziat, dar uneori tot mai cădeam în ispită, ascultând chemarea largului, mai ales când nu era de faţă să mă urmărească îngrijorată. Astfel în verile de la Vila Scriitorilor din Neptun ieşeam din când în când singur după-masa la ora siestei sau mai târziu, în amurg. Nu pregeta niciodată, înainte de aceste ieşiri de unul singur ale mele, să mă roage să nu fac imprudenţe, nici la întoarcere să mă întrebe – mai liniştită acum, căci mă vedea viu şi nevătămat – dacă am fost cuminte. După una din aceste ieşiri ale mele, am fost trădat de câţiva tineri scriitori, care întâlnind-o seara pe terasa vilei i-au spus: „Nu ştiam că domnul Balotă este un înotător atât de straşnic. S-a îndepărtat de ţărm de nici nu l-am mai văzut; ne-am şi gândit dacă n-a păţit ceva”. La care Bianca, cu spiritul ei prompt în născociri hazlii: „Păi nu ştiaţi că în tinereţe a fost chiar campion de înot? A concurat sub pseudonimul Johnny Weissmüller”. „Da? Nu ştiam...” – s-au mirat cu inocenţă tinerii. Pe Bianca a amuzat-o atât de mult că gluma ei a dat peste nişte neştiutori care nu auziseră de faimosul înotător care l-a incarnat pe Tarzan, încât supărarea ei din pricina imprudenţei mele s-a stins în râsul nostru al amândorura.
De astă dată, nu mă atrăgea largul, nici deliciile apei, pe care nu le mai gustasem de mai bine de un an, nu le mai savuram. Singur, cu ea lăsată acolo sus pe esplanadă, ţintuită în fotoliul ei negru, înotam ca dintr-o obligaţie, pentru a-i face ei plăcere, o plăcere dureroasă desigur. Pentru amândoi. Nu ştiu dacă îmi aminteam în acele minute făcând un ocol prin apă pentru a ieşi la ţărm în dreptul duşurilor de pe plajă, înoturile noastre în doi, ea înaintând încet, cu brasul ei conştiincios, de copilă cuminte, iar eu depăşind-o mult apoi întorcându-mă repede spre ea, dându-i ocol şi reluând iar cursa mea, atrăgând-o înafară, spre linia balizelor şi iar revenind şi desenând cercuri în jurul ei, nu ştiu dacă îmi aminteam aşa cum îmi amintesc acum (şi cu câtă părere de rău) că uneori jocul acesta de-a delfinul ce alunecă în faţa unei bărci de parcă ar călăuzi-o sau îi dă rotocoale rapide, mă plictisea, căci mă ţinea legat iar apa trezea în mine vechi pofte de zburdă în libertate. Îmi lipsea acum, în apa aceea ca peruzeaua, sub soarele acela ţintuit parcă într-un zenit imperturbabil, tocmai şi numai legătura invizibilă dar cât de sensibilă care dădea băilor noastre, acolo, în faţa decorului de operă al hotelului Negresco, preţul lor de nepreţuit. Iar fără această legătură, care altădată ajungea să mă impacienteze, baia mea de unul singur devenea o bălăceală insipidă.
Am ieşit repede din apă scuturându-mă ca un câine lăţos, m-am duşat, m-am îmbrăcat şi peste puţin mă aşezam lângă ea pe banca unde mă întâmpina fidelul nostru amic. „Asta a fost tot, domnule profesor?” – mă întreba decepţionat tânărul doctor. Nu i-am răspuns. Nici Bianca nu spunea nimic. Ea mă înţelegea. În tăcerea noastră, răsună bubuitul surd al „tunului” de pe colina Castelului. „Amiaza. O luăm spre casă?” – întrebă ea. Când Ştefan, care făcuse şi el o scurtă baie, ni se alătură, am pornit. Din nou bulevardul Gambetta, de astă dată spre Tâmpa. Aşa poreclisem înălţimea, ca un munte verde, puţin pleşuv spre culme, care se înscria ca un triunghi perfect în deschizătura de la capătul bulevardului. În vorbirea noastră, codul intim creat şi folosit de noi, denumea cele două direcţii spre care ne puteam îndrepta păşind pe calea cea mai des folosită în deambulările noastre prin Nisa: spre Mare sau spre Tâmpa. Orizontul deschis al mării ne îndemna pe amândoi la evaziune, acela închis prin înălţimea cu numele atât de familiar mai ales ei, braşoveancă de adopţiune şi de inimă, ne chema acasă.
Ne întorceam spre Tâmpa, pe partea umbroasă a bulevardului, trecusem de Jardin d’Alsace-Lorraine, când ne-am amintit amândoi, ca de atâtea ori, în aceiaşi clipă, tânărul în fotoliul său rulant. Nu ne ieşea de astădată în cale, ca de atâtea ori mai demult când ne întorceam bronzaţi, voioşi, de la plajă. Nu-l cunoşteam, nu ne cunoştea, dar ne recunoştea, părea de fiecare dată că ne aşteaptă anume pe noi. Cum ne zărea, obrazul său palid, pergamentos, ridat, de tânăr îmbătrânit de timpuriu se descreţea într-un zâmbet larg şi ne striga cu o voce jovială: „Bonjour, les amoureux!”
Este şi azi o dimineaţă însorită ca aceea. Au trecut cinci luni de când s-a stins. Trec aproape zilnic de unul singur pe bulevardul Gambetta, în drumurile mele spre Mare sau în întoarcerile mele spre Tâmpa, dar nu-mi mai iese niciodată în cale tânărul în fotoliul său rulant. Nici chiar atunci când o duc pe micuţa Diane-Livie în landoul ei sau „à la main”, bucuroasă şi impacientă că merge cu Papi spre colţul cu jocuri din Jardin d’Alsace-Lorraine.

De profundis

Întuneric. După noaptea petrecută în picioare într-un colţ al biroului de anchetă, mai demult un salon, cu focul celor douăsprezece becuri aprinse ale lustrei de cristal în ochi, dimineaţa să fii îmbrâncit într-o carceră întunecoasă din beci, ce uşurare! Mă izbisem, de îndată ce gardianul trântind uşa în urma mea trăsese zăvorul, de o scândură la înălţimea genunchiului. Orbecăind, pipăind când pereţii, când scândura, am dat repede ocol celulei. Nu depăşea prea mult nici în lungime, nici în lăţime, unul din acele bătrâne dulapuri biedermeier care mai mobilau pe atunci odăile bunicilor noştri. M-am aşezat sau mai degrabă m-am prăbuşit pe scândura întinsă din dreptul uşii până în peretele din fund. Pusă pe doi căpriori, închipuia un soi de pat. Am încercat să mă lungesc dar era cu neputinţă: chilia întreagă nu mă încăpea cât eram de lung şi-apoi mă dureau prea rău mijlocul, pulpele, tălpile încinse, mădularele toate, ca să mă pot întinde. M-am ghemuit pe blana de lemn gemând înfundat, cu buzele strânse. Îmi ardeau ochii din pricina luminii brutale de peste noapte. Bezna răcoroasă îmi alina arsura, mă învăluia, mă ascundea, mă cruţa parcă. Era mai bine aşa, culcat în sicriul acesta duhnind din pivniţă, în întuneric, să nu vezi nimic, să te laşi învăluit în nimic. În scurtă vreme, vidul din celula scufundată îmi devenea de-a dreptul familiar. Căci, deşi nevăzuţi, culcuşul nu mai lat nici mai lung decât o scândură de călcat, ca şi pereţii din jur îi puteai pipăi. Reci şi umezi erau totuşi acolo, aievea. Totul, în golul tenebros, era cu adevărat, nimicul acela nu mă amăgea, cum nu mă minţeau nici arsura ochilor, nici duhoarea ce-mi năpădea nările ori întunericul ocrotitor. Cât de mincinoase mi se păreau, în schimb, cât de neadevărate, de false, toate câte le văzusem, le trăisem mai înainte, în timpul nopţii! Revedeam iarăşi şi iarăşi, ca într-un coşmar ce nu se mai isprăvea, scena jucată acolo sus de actori ageamii interpretând ca un fel de pantomimă, printre decoruri heteroclite, unele mizere, altele de un vechi lux delabrat. De parcă nu era nimic adevărat în spectacolul la care asistasem, deşi îmi dădeam prea bine seama că nu fusesem doar un spectator, că participasem la el, că despre mine era vorba în piesa aceea mizerabilă, jucată de nişte actori improvizaţi pe o scenă luminată strident.

"Stai acolo!" - se răstise la mine cu o seară înainte anchetatorul, sau cel căruia îi atribuiam rolul Anchetatorului, cum i-ar fi poruncit unui câine, dar fără mânie, doar plictisit, arătând spre singurul ungher al încăperii în care nu se aflau teancuri de hârtii îngălbenite, de dosare hărtănite, găleţi cu bulgări de var nestins şi bătrâne covoare persane rulate. Abia începuse interogatoriul său de rutină, cu o voce de robot, de automat nici măcar atent la răspunsuri - Numele?, Adresa?, Vârsta?, Profesia? -, când fusese întrerupt de un apel la telefon. Tot maşinal, părăsise scena, ieşise după ce mă consemnase, ca pe un şcolar pedepsit - conform parcă unor indicaţii regizorale - într-un colţ. Adăugase: "Să nu te prind că te-ai aşezat!" De altfel, nici nu aveam unde să mă aşed, dacă nu pe jos, pe parchetul vechi, unguresc, cu frumoase intarzii colorate, mânjit însă cu var, noroi întărit şi urme de bocanci în praful gros de ciment. Se întorsese peste un timp, răsfoise alene într-un dosar, privise pe fereastra ce se întuneca, venise apoi altul care se apucase să scotocească într-un dulap doldora de acte şi bastoane de cauciuc, dar negăsind ceea ce căuta se răcorise înjurând pe un oarecare Dan, schimbaseră între ei câteva vorbe soto-voce, gesticulaseră ininteligibil fără să-mi arunce o privire, de parcă nici n-aş fi fost acolo, făcându-se că nu mă aud atunci când îi întrebasem cât timp mai trebuie să aştept, sau poate nici nu mă puteau auzi deoarece îşi interpretau rolurile iar spusele mele nu făceau parte din scenariu, sunase în câteva rânduri telefonul dar nici unul nu-l ridicase, se înserase de-a binelea când au plecat amândoi, după ce anchetatorul care mă luase în primire, tot fără să se uite la mine, a făcut un gest indicându-mă unui nou venit, probabil un ofiţer de serviciu, primul pe care-l vedeam în casa aceea purtând o uniformă militară. Totul se desfăşurase sub lumina, ca de proiector, a lustrei, relicvă rămasă parcă din decorurile unei piese jucate mai demult, reprezentând probabil un salon burghez din secolul al 19-lea.
Rămas singur, cu mine proţăpit în colţ, militarul, un comediant nu prea încercat, îşi juca rolul cu stângăcia şi lipsa de degajare a unui debutant. Părea un muncitor scos de curând din fabrică, dresat însă în pripă pentru rolul ofiţerului de poliţie secretă. Deprinsese în scurtă vreme o mimică secretoasă, adoptase atitudini, se grimase în agent al Siguranţei pe cale de a se preschimba în Securitate, dar nu-şi stăpânea rolul, nu intrase încă în pielea personajului interpretat. Sărea în picioare, lua poziţia de drepţi ori de câte ori suna telefonul, răspunsurile sale se reduceau la o singură replică, aceasta însă viguros şi în repetate rânduri răcnită: "da, să trăiţi!". Nu avea nimic de făcut decât să stea lângă telefon, însă rolul acesta de valet îl juca cu gravitatea unui protagonist sau, cel puţin, cu aerul pătruns de propria sa importanţă al unui confident al stăpânilor. Faptul că nu era sub ochii unui director de scenă nu-l făcea să se simtă în largul său. Abia într-un târziu - trebuie că era mult după miezul nopţii -, răzbit de foame, îndrăznise să ia câteva îmbucături din merindea adusă într-un pachet slinos şi pitită în sertarul biroului. De mine cred că îi era groază ca de un ciumat, un lepros sau o fiinţă lovită de un tabu. Îmi ocolea privirea, ba evita să-mi cuprindă cu ochii întreaga făptură, mă pândea pe furiş, tresărea la orice mişcare a mea, se vedea că se teme să nu fac cumva o nefăcută, să nu atrag asupra lui o năpastă. Mârâia surd, ameninţător, de câte ori mă mişcam, îmi schimbam greutatea de pe un picior pe altul, iar atunci când i-am spus că am nevoie să ies la toaletă, lipsindu-i replica, şi-a părăsit rolul mut izbucnind într-un tumult de imprecaţii ce se încălecau, ca pentru a alunga de la sine până şi gândul la o asemenea scandaloasă derogare de la scenariu. Îi fusesem indicat de un superior şi înţelesese că trebuie să mă păzească în acel loc şi acea poziţie până când îi va veni schimbul de dimineaţă. Şi m-ar fi ţinut acolo până în zori dacă nu intra, salvator, într-un târziu, un civil mai vârstnic, un personaj cu oarecare autoritate, de vreme ce auzindu-mi cererea mi-a făcut semn să-l urmez şi m-a introdus într-o baie cu o vană spartă, peste care atârnau vechi robinete de bronz coclit. În jurul scaunului de WC, şi el găurit, balta se întindea la fiecare folosire. Întors în sala de anchetă, îmi închipuiam că aş putea să schimb locul şi dădeam să mă aşed, când bătrânul îmi arătă cu o grimasă brusc scandalizată colţul meu, probabil prescris deţinuţilor în regia spectacolelor lor.
Am rămas din nou cu cel pe care-l socoteam un ofiţer de serviciu. Noaptea se scurgea greu; oboseala ne răzbise pe amândoi. Deşi era instalat comod la birou, sfrijit cum era, părea chiar mai frânt decât mine. Oricât de pătruns de importanţa personajului jucat de el, nu reuşea să-şi păstreze masca sentinelei vigilente; îl vedeam de la un timp clipind tot mai însomnorat, aţipind minute întregi, tresărind după ce-i cădea capul şi fixându-mă, îndată ce se trezea, cât mai fioros, speriat poate de ceea ce aş fi putut întreprinde în timpul moţăielii sale. Dar eu însumi, răzbit de oboseală, închideam ochii, adormeam în picioare. Ochii mei închişi îl nelinişteau de parcă aş fi putut evada în somn. Ciocănea furios cu tamponul de sugativă în masă şi repeta: "Aici nu se doarme!" Peste câteva clipe îi cădeau din nou ochii, iar eu profitam ca să-i închid pe ai mei. Dialogul acesta mut al ochilor paznicului şi păzitului a continuat până în zori când se auzi poarta de fier de la intrarea în curte deschizându-se, o maşină intrând şi frânând scrâşnit pe pietriş, apoi voci, paşi şi ofiţerul de serviciu cu masca vigilenţei pe obraz sărind în picioare şi aşteptând în poziţie de drepţi.
Eram, oare, arestat, mă întrebam nedumerit, frământându-mă, negăsindu-mi locul, ghemuit pe scândura din celulă întunecoasă? Îmi închipuiam încă, pe vremea aceea, cu aceeaşi inocenţă cu care mai credeam poate că nu poţi să iubeşti sau să fii iubit fără să declari sau să ţi se declare ritos "te iubesc", că nu poţi fi arestat cu adevărat dacă nu ţi se rosteşte răspicat în faţă formula consacrată: "În numele legii, eşti arestat!". Or, cuvintele acestea nu le auzisem nici din gura agentului în civil care apăruse, întovărăşit de un miliţian, să percheziţioneze la noi şi mă luase în maşină împreună cu cărţile confiscate, nici din aceea a sergentului din camera de gardă, care mă făcuse să mă dezbrac la piele şi îmi luase ceasul, stiloul, cureaua, şireturile şi altele, nici din aceea a anchetatorului care îmi pusese în pripă cele câteva întrebări şi-mi ordonase să stau la colţ în picioare. E bizară - încercam să mă liniştesc - o asemenea arestare nedeclarată. De altfel, nu spusese Mamei cel ce venise la noi acasă să caute cărţile că nu mă duce cu ei decât pentru a da o "declaraţie" în legătură cu acestea şi că mă voi întoarce încă în seara aceea? Nici n-o lăsase să-mi dea un pardesiu: "N-are nevoie, nu-i frig, la noapte-i acasă!" Ce e drept, nu-l crezusem nici-o clipă; mă prefăcusem că-l cred şi-i repetasem cuvintele faţă de ai mei, ca să-i liniştesc. Vorbele lui nu păreau nicidecum ameninţătoare. Ele nu ţi se adresau, nu se adresau nimănui, erau cu adevărat vorbe goale. Ca şi privirea lui. Când te uitai la el nu vedeai decât albul ochilor unui nevăzător, pupilele te evitau, se ascundeau. Ochi de mort, îmi spuneam, deşi nu văzusem niciodată asemenea ochi. Nu puteai să-i dai o vârstă într-atât era de ascuns în dosul ochilor aceia goi, a obrajilor livizi; totul era cenuşiu în omul acesta ce se exersase parcă să nu atragă prin nimic atenţia, să treacă dacă se poate invizibil printre oameni. Vocea lui era şi ea spartă. Bunica mea n-a înţeles ce voia, când deschizând uşa s-a pomenit cu el pe prag. Nici Mama, deşi văzându-l întovărăşit de un miliţian şi-a dat seama din întrebarea lui cu privire la "cărţile domnului doctor Balotă" că e un individ primejdios. Atunci am apărut eu. M-am întors cu el în odaia mea de unde ieşisem. Era plină de cărţi. I le-am arătat. Dar fără să se uite prea atent împrejur, individul mi-a spus pe un ton plictisit, cu vocea lui spartă: "Nu, nu mă interesează cărţile astea. Să mergem în grădină". Am înţeles. Ştia.
Pe la începutul verii lui '48, îmi căzuse în mână o listă, de fapt un tom destul de voluminos, tipărit, cuprinzând o înşiruire de autori şi cărţi interzise. Urmau să apară şi altele, dar acel prim index ce lovea cu interdicţia, în dezordine, cărţi de filosofie, de istorie, opere literare, scrierile unor politicieni, autori clasici şi moderni, ediţii vechi şi recente, amintea rugurile de cărţi din Germania hitleristă. Încă înainte de apariţia acestor interdicţii se zvonise că au început descinderi ale Siguranţei prin casele unor intelectuali, iar cărţile descoperite la percheziţii şi confiscate deveniseră probe în inculparea lor ca "duşmani ai poporului". În vara aceea, un călugăr franciscan m-a chemat la casa comunităţii de lângă biserica pe care o frecventam şi mi-a spus că se aşteaptă la persecuţii, arestări, poate chiar la desfiinţarea ordinului. Cărţile din biblioteca lor vor fi probabil risipite, arse şi de aceea fraţii ar dori ca măcar unele să fie salvate şi să-şi îndeplinească scopul, ajungând în mâinile unor cărturari şi oameni de treabă. M-a îndemnat să iau la mine oricâte volume aş dori, pentru că îmi ştia pasiunea, îmi cunoştea preocupările. De cărţile din biblioteca franciscanilor mă folosisem cu puţin timp în urmă scriind tocmai despre sfântul întemeietor al ordinului lor, despre iubitul meu Francisc de Assisi. Cu pofta mea hulpavă de cărţi, m-am bucurat de propunerea călugărului şi am luat o seamă de cărţi, printre care Dogmatica lui Tanquerey, Tratatul de Morală al lui Noldin şi marea Kirchengeschichte a lui Schmidt, toate în mai multe volume. Nici eu, nici bunii mei franciscani, suflete neînfricate, care aveau să sufere nu peste mult toate persecuţiile, asupririle, deposedările la care se aşteptau, nu puteam să prevedem că urma să trec şi eu în curând prin ceea ce considerau ei că le este oarecum rezervat prin vocaţie. Dar sunt şi alţi chemaţi decât cei ai casei, nu numai la ospeţele Domnului, ci şi la încercările Lui.
Era, aşadar, un moment acela (cum aveau să mai fie şi altele în următoarele decenii comuniste) când, sub ameninţarea legilor nelegiuite şi mai ales a unor ucazuri obscure, nici măcar pe faţă anunţate, oamenii înfricoşaţi şi-au ars cărţile vechi, documente parafate cu semnătura regilor, a miniştrilor regatului român, decoraţii şi însemne, drapele şi embleme ale României mici sau mari, tot ce ar fi putut fi folosit - şi de atâtea ori avea să fie folosit - pentru a-i învinovăţi de "deţinere şi răspândire de materiale subversive". N-aş fi fost niciodată în stare să ard o carte. Orice fel de carte. De aceea, atunci când câte un prieten, precum Rudy Schuler, obişnuit să scotocească în bibliotecile amicilor, văzând pe rafturile mele unele lucrări politice din cele de curând prohibite, insista să mă descotorosesc de ele, refuzasem să le distrug, considerând că cele câteva volume mai deochiate politic se pierdeau în masa mare a cărţilor. Întrucât mă mulţumeam să dau din umeri la repetatele lui avertismente, a alarmat-o odată pe Mama. Negoiţescu, şi el de faţă, a turnat ulei peste foc, spunând că în ceea ce-l priveşte nu şi-a distrus cărţile cele mai primejdioase, dar "ca o măsură de prevedere", le-a scos din bibliotecă unde erau prea vizibile şi le-a ascuns. Ştiam că avea unele publicaţii legionare din perioada adeziunii sale juvenile - pe cât de frenetică pe atât de trecătoare - la delirele defunctei mişcări, precum şi numeroase lucrări achiziţionate mai demult de tatăl său preocupat de doctrinele politice ale veacului. În faţa coaliţiei dintre familie şi amicii mei, am cedat.
Nu ştiu cine dintre noi a avut ideea de a dosi cărţile în casa din "grădina de sus". Aşa numeam livada în care, spre sfârşitul anilor '30, Tatăl meu începuse să amenajeze un fel de fermă, pe o pajişte întinsă de vreo cinci iugăre, construind acolo o casă mai mare pentru noi, alta mai mică pentru familia unui paznic şi o şură. Se vedea, bietul, la bătrâneţe gospodărind ca un gentleman farmer, bucurându-se de roadele acestei investiţii bucolice. Era mândru de clădirile din livada, ce nu avea să devină niciodată o fermă, şi îndeosebi de casa mare ce se vedea de departe, din şoseaua care urca şerpuind dealul Feleacului, îl încântau sutele de pomi pe rod plantaţi sub diriguirea lui în şiruri rostuite cu grijă, din mijlocul cărora răsărea acoperişul de ţiglă roşie şi stâlpii de lemn ai cerdacului ciopliţi de meşteri pricepuţi din Ilva-Mică. Nu-i împărtăşeam din păcate încântarea, iar plimbările noastre spre "grădina de sus" însemnaseră mai demult, pentru copilul citadin care eram, o corvoadă. Cu trecerea anilor, după terminarea războiului şi întoarcerea noastră din "refugiu", parcă îmi trecuse vechea aversiune şi aş fi ajuns chiar să îndrăgesc acea livadă, dacă ea nu ne-ar fi prilejuit mai multe necazuri decât bucurii.
Am scos, aşadar, din bibliotecă vreo douăzeci de volume dintre cele mai "interzise" şi le-am cărat în "grădina de sus". Mai bine zis le-a cărat "femeia cu măgăruş", cum o numeam pe o unguroaică bătrână dar robace care-şi câştiga pâinea făcând transporturi pentru "domnii" din ce în ce mai scăpătaţi, cu o teleguţă la care avea înhămat un măgar minuscul ca de jucărie. Odată cu cărţile mai pusesem într-o lădiţă caiete ale Jurnalului şi diverse alte scrieri ale mele, îndeosebi cele în care mă răfuiam cu părinţii marxism-leninismului şi cu ciracii lor mai noi. Mă vor fi văzut paznicii din grădină ducând toate acestea în pod? Cred mai degrabă că le-au descoperit cotrobăind prin casă în lipsa noastră. Nu-i interesau câtuşi de puţin cărţile ori hârţoagele, dar îi ducea mintea la rele şi-şi dădeau seama că toate acestea fuseseră dosite acolo din anumite pricini nu prea binecuvântate. Deşi suspiciunea şi delaţiunea începuseră să plutească prin aerul din ce în ce mai deleter al vremii, nu vor fi înţeles de la început că ar putea trage vreun folos din terfeloagele acelea. Scotoceau după alte lucruri mai de preţ pentru ei. Îi împingea nevoia, căci nevrednici cum erau nu scoteau mai nimic din gospodăria şi pământul dat lor în folosinţă de ai mei. În trândăveala lor, se mulţumeau cu salarul lor de paznici. Erau trei fraţi, tineri tustrei, dintre care doi aveau neveste, al treilea, mezinul, un băieţandru debil mintal. Vecinii noştri se plânseseră de furtişagurile la care se dădeau "paznicii" noştri pe fermele lor. Reproşurile Tatălui meu făcute lor, nu mă îndoiesc, cu obişnuita sa blândeţe, nu i-au făcut să-şi schimbe deprinderile. I-au făgăduit, bineînţeles, spăsiţi, că se vor face oameni de treabă şi, într-adevăr, nu s-a mai auzit de vreo lovitură dată prin casele şi livezile din jur, de pe Hajongard. Dar, ferindu-se de a mai călca fermele mai bine păzite din vecini, au început să fure mai comod chiar în ograda păzită, se presupunea, de ei. În lunile acelea de vară, prins între rigorile elaborării tezei de doctorat şi ardorile amorului, am avut rareori chef şi răgaz să urc la "grădina de sus". Singur Tata, mai ataşat decât oricare dintre noi de locul acela, îşi făcea drum ori de câte ori avea timp la livada lui dragă. Şi totuşi nu el, prea distrat să ia seama la obiectele de prin odăi, mai atent la stropitul pomilor, la curăţirea crengilor, la culesul căpşunilor, la atâtea câte erau de făcut în îngrijirea celor peste cinci sute de pomi, nu el, ci Mama a băgat de seamă că lipseau unele şi altele din vechile şi frumoasele mobile rustice ardeleneşti, din scoarţele olteneşti, marile covoare basarabene sau anticele chilimuri turceşti întinse pe duşumele, pe pereţi. Luaţi din scurt, fraţii încurcaţi au pus repede vina pe cel mic, deşi acesta, sărac cu duhul, era un nevinovat, incapabil să priceapă preţul lucrurilor, să tragă vreun folos din orice ar fi şterpelit. Tatăl meu ar fi putut să depună o plângere la poliţie şi să caute cu ajutorul ei să recupereze cele furate şi înstrăinate. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând una ca asta. Neîncrederea în autorităţi şi îndeosebi în Poliţia devenită Miliţie comunistă se strecurase de curând dar destul de adânc în noi. Preferai să rămâi cu paguba decât să-i aduci pe răufăcătorii mai temuţi decât tâlharii în casă. Aşadar, am hotărât cu toţii concedierea ispravnicilor ce nu fuseseră de ispravă, iar Tata, blajin ca întotdeauna, în loc să-i dea afară pe dată le-a acordat un răgaz de două luni, până la 1 octombrie, să-şi caute o altă locuinţă şi o altă slujbă.
Pe la începutul toamnei, mergând odată în podul casei unde dosisem cărţile şi caietele, pentru a lua unul dintre manuscrisele mele polemice, Dialogul cu un tânăr comunist, pe care voiam să-l continui, am găsit cărţile şi hârtiile răvăşite. Cineva umblase la cele două lădiţe şi le răscolise, dar nu lipsea nimic. Eram convins că făptaşii erau tot cei ce scotociseră şi jos prin camere. Ascunzişul nu mai era câtuşi de puţin sigur. "Femeia cu măgăruş" a făcut şi de astă dată transportul înapoi în casa noastră din oraş. Caietele cu însemnări zilnice, manuscrisele mele şi-au reluat locul în sertarele biroului meu. Nu voiam să mă mai despart de ele. Soarta mea va fi şi a lor, aşa socoteam, neglijând destul de uşuratic experienţa care-i făcea pe cei vechi să atribuie scrierilor un destin propriu al lor.
În schimb, cedam şi de astă dată îndemnurilor la prudenţă ale familiei. Cărţile trebuiau ascunse, aşa se hotărâse, căutându-se un ascunziş potrivit. În niciun caz nu în casă, ci undeva afară, poate în curte sau în grădina de lângă casă, cu alei printre pomi, cu straturi de flori şi un gazon cam sălbăticit, mult mai puţin îngrijit decât fusese în vremurile bune dinainte de război. Mai dăinuia în grădină, tot din acele timpuri, un fel de chioşc, părăginit şi el, o filegorie - cum îi spuneam, folosind un cuvânt pe care nu-l mai întâlnesc nicăieri. Iar lângă acea filegorie, ce se scorojea, era un vechi stup din care albinele, surprinse de o iarnă geroasă şi, mai mult poate, de iarna învrăjbirii noastre, a războiului, apoi a glaciaţiunii staliniene ce coborâse peste noi, pieriseră fără urmă. În acel stup de lemn uscat am depus într-o seară, ca într-un sicriaş, cărţile pe care nu mă înduram să le dau flăcărilor.
Şi măcar dacă ar fi fost cărţi dragi, la care ţineam, cărora să le fi fost îndatorat pentru că m-ar fi nutrit, precum atâtea tomuri preţioase din biblioteca mea. Erau, dimpotrivă, cărţi blestemate cu care mă războisem în anii adolescenţei mele, volume pe marginile cărora îmi înscrisesem execrarea, îndârjirea juvenilă împotriva celor ce otrăviseră atmosfera Europei înainte de a-şi ruina ţara şi continentul, textele otrăvitoare ale unor Hitler, Rosenberg, Goebbels, Krieck şi alţi. Pe lângă scrierile acoliţilor francezi ai nazismului, mai înmormântasem în stupul părăsit opul Pentru legionari, scrierea febricitantului apologet al terorii, Corneliu Zelea Codreanu. Asupra acestor cărţi se aplecase cercetător, după ce ridicase capacul de lemn învelit în hârtie gudronată, pe acestea le scosese, în după-amiaza aceea aurie de octombrie, agentul cu ochi de mort.
"Buuun...", constatase el satisfăcut, de parcă ar fi tras afară din apă o plasă plină de peşti, apoi ordonase sergentului să ia cărţile şi să le ducă la maşină. Am mai urcat cu el în casă, să-mi iau o haină. Mama şi Bunica ne urmăriseră din marchiza de sus, le simţeam privindu-ne îngrozite cum ne îndreptăm spre filegorie, cum ridică individul capacul stupului, cum ia cărţile, cum urcăm din nou treptele. Le vedeam, pe Mama chinuindu-se să explice ceva, să spună că eu nu ştiam de acele cărţi, că ele erau de nu se ştie când acolo, pe bătrâna mea Matata tremurând toată, ea atât de bravă, de calmă, în împrejurările cele mai grele, biete femei care înfruntaseră atâtea, deodată pierite, năucite, livide, cu sângele tot scurs din ele, neştiind ce să mai facă, să mă scape, repezindu-se să-mi aduc un pulover, un palton, ceva de mâncare, implorând agentul impasibil, surd, orb. Şi tremurând. Tremurul acela al vocilor, al mâinilor, al întregii lor făpturi, mă urmărea acolo, ghemuit în bezna celulei (şi continuă să mă urmărească peste ani). Surorile mele apăruseră în ultima clipă, ne încrucişasem când mă îndreptam întovărăşit de agent spre ieşirea din curte; ne priveau nedumerite, le aruncasem câteva cuvinte liniştitoare, dar tocmai asta le îngheţase de spaimă.
Din fericire, Tatăl meu lipsise de acasă; profitând de câteva ore libere în după-amiaza plăcută de toamnă, făcuse o plimbare la "grădina de sus", de unde neisprăviţii de paznici îşi luau tocmai în grabă tălpăşiţa, spre satisfacţia lui. Bietul nu ştia că o luau la goană, după ce întârziaseră vreo trei săptămâni peste termen, ştiind ce făcuseră împotriva lui şi înspăimântaţi parcă de propria lor mârşăvie. Mă bucura gândul absenţei sale, singurul liniştitor dintre cele ruminate în tenebrele acelor prime ore. Ştiam prea bine cum ar fi reacţionat la apariţia celor doi indivizi. Îmi închipuiam ieşirea sa nestăpânită, furia subită a omului ieşit din firea sa atât de paşnică. S-ar fi opus din răsputeri percheziţiei, ar fi strigat la ei ca la nişte oameni de nimic, nişte slugoi netrebnici ai partidului comunist, aşa cum a făcut-o nu o dată în ultimii doi ani, ori de câte ori îşi făceau apariţia în curte indivizi "cu o servietă sub braţ", care pe Mama o înspăimântau iar pe Tata îl înfuriau. Atât doar că acei inşi trimişi cu diverse misiuni de la "Sfat" sau mai ştiu eu ce alte oficii erau mai uşor de alungat decât ofiţerul acesta "în civil", întovărăşit de un miliţian. Înfruntându-l pe omul Siguranţei, nu se ştie la ce extremităţi s-ar fi ajuns, dar ele i-ar fi pricinuit bunului meu părinte teribile necazuri. Orice s-ar fi întâmplat, eram convins că în cele din urmă, văzând că n-are încotro, ar fi susţinut sus şi tare că acele cărţi îi aparţineau numai lui şi nicidecum mie. Ar fi arătat semnătura sa, "Dr. Gheorghe Balotă", de pe pagina de gardă a unor volume, cumpărate într-adevăr de el mai demult, pe vremea când eram încă prea mic pentru a le putea citi. Iar agentul ar fi fost încântat să-l înşface pe irascibilul care-l ocărâse şi vituperase împotriva "puterii populare", mai ales că fusese trimis să caute cărţile ascunse ale "bătrânului avocat" - cum sunase denunţul - nu pe ale fiului său. Înţelegeam ezitarea sa, când mă zărise, întrebarea sa cu privire la cărţile "domnului doctor Balotă" (se referea, bineînţeles la tatăl meu, doar eu eram pe vremea aceea încă departe de doctoratul meu) atunci când, ieşind în anticameră şi auzindu-l întrebând, l-am poftit să-mi vadă biblioteca. La drept vorbind, din anii studenţiei toate cărţile din casă, adunate de ai mei, apoi de mine, deveniseră oarecum ale mele, alcătuiau biblioteca mea. Era cum nu se poate mai firesc să-mi asum eu răspunderea pentru ele. De aceea îi mulţumeam Domnului că îl ţinuse pe Tatăl meu departe de casă în ora aceea a încercării.
Nici scrâşnetul zăvorului, nici uşa deschizându-se şi lumina năvălind în celulă nu m-ar fi trezit poate, atât de adânc, de sănătos mă scufundasem în somn, dacă nu m-ar fi zgâlţîit viguros braţul unui sergent: "Dormi, n-ai habar!" Şi o înjurătură, prima dintr-un lung şir ce aveau să mi se azvârle. Mă ridicasem buimac şi-l vedeam întinzându-mi o farfurie de tablă. Uşa se trântea, iar eu rămâneam în mână cu farfuria. În ea o zeamă ca o spălătură de vase ce mirosea a varză. Fără lingură, la început lipăind ca un căţel apoi sorbind la buza talgerului şi stropindu-mă cu ciorba căldicică, am dat-o pe gât. Foamea mă încerca abia acum, după acest "prânz", dacă nu cumva fusese o "cină". În somn, pierdusem şirul orelor. Mă simţeam însă refăcut, odihnit. Nu-mi mai doream să zac încovrigat pe scândură. Îmi venea chiar să mă destind, să fac câţiva paşi, dar unde? M-am ridicat în picioare şi încercam doi-trei paşi mărunţi de la uşă până în fundul carcerei, strecurându-mă pe lângă scândura întinsă. Trăgând cu urechea la zvonurile din pivniţa-celular - şoapte, vociferări depărtate, paşi, trântituri de uşi, murmure înfundate, câte un oftat, toate mă interesau, mă priveau parcă îndeaproape, toate aveau tâlcuri pe care aş fi vrut să le desluşesc -, am observat că în partea de sus a celulei, lângă uşă se auzea, pentru cine ştie ce motive acustice, mai limpede decât în alte unghere ale ei. Pe încetul se isprăvea împărţirea farfuriilor de ciorbă, apoi se auzea un rostogolit de hârdău, voci ce se apropiau, se depărtau, se stingeau.
Se făcuse de la un timp linişte şi aveam sentimentul că intrăm în noapte ca într-un tunel. Întunericul nu se îngroşa, rămânea acelaşi ca mai înainte, dar îmi părea că este acum al nopţii. Într-un târziu, după ce s-a auzit trântindu-se, în urma unei maşini ce ieşea din curte, poarta grea de fier, în tăcerea ce se lăsase în toată clădirea am început să aud ca o şoaptă nedesluşită de undeva, din apropierea carcerei mele. Lipindu-mi urechea de uşă, surprindeam tot mai desluşit cuvinte răzleţe, frânturi de frază: "sicut vulnerati", "sepulchris", "in tenebrosis et in umbra mortis"...Vocea recita un text latinesc, o rugăciune fără îndoială. Când am auzit, rostită ceva mai lămurit, formula: "Clamavi ad te Domine", nu mă mai puteam îndoi: era un psalm. Din când în când, ca sub un impuls lăuntric, vocea se înălţa patetică: "Traditus sum" sau "Pauper sum ego" şi iar: "Et ego ad te, Domine, clamavi!" E unul din preoţii noştri, îmi spuneam, şi vecinătatea aceasta mă bucura nespus de mult. Aş fi vrut să intru cumva în legătură cu el, dar nu îndrăzneam să-l întrerup din rugăciune, căci eram sigur că se roagă murmurând mai înăbuşit ori mai avântat versetele: "Domine Deus, salutis meae, in die clamavi et nocte coram te"... Când a ajuns a doua oară la: "Posuerunt me in lacu inferiori: in tenebrosis et in umbra mortis", am recunoscut deodată psalmul. Exultam de parcă aş fi reîntâlnit pe cineva foarte drag. Luminat ca de o revelaţie fericitoare înţelegeam aproape toate versetele De fapt, le ghiceam mai mult decât le auzeam. Nu luasem niciodată până atunci în mână Psaltirea latină, dar în tribulaţiile mele din acea toamnă reluasem adeseori Biblia lui Galaction. Cu puţine zile chiar înainte de arestare, citisem şi recitisem Psalmii şi Evangheliile. Şi totuşi nu acestea îmi dădeau acum cheia recunoaşterii psalmului şoptit, aş putea spune gemut cu atâta înfocare de vocea necunoscută. În zbuciumul ultimelor zile, orbecăind, căutând o lumină ce se ascundea, mai deschisesem de câteva ori şi Sfânta Scriptură tălmăcită de Luther. Pe alocuri, mai cu seamă în psalmii de suferinţă ori de penitenţă, verbul dur, greu, al germanului răsuna mai puternic, pătrundea mai profund într-o inimă tulburată. În cartea veche, mult ostenită, o Heilige Schrift a străbunilor mei Regius, pe filele de la începutul şi sfârşitul căreia Bunica mea şi sora ei, mătuşa Emilie, înscriseseră pomelnicul tuturor celor morţi şi vii din familie, mă oprisem îndelung asupra psalmului 88. Şi-acum, iată, pe întuneric, mi-era dat să recunosc, în latineasca Vulgatei, acel strigăt din adâncul disperării: "Du hast mich in die Grube hinunter gelegt, in die Finsternis und in die Tiefe". M-ai scufundat în adâncul gropii, în întunecimi şi-n abise. "Traditus sum" - gemea alături necunoscutul - "et non egrediebar", iar eu îmi aminteam: "Ich liege gefangen, und kann nicht auskommen". Zac în prinsoare şi nu pot să ies! Strigătul Psalmistului izbucnea în noapte din străfundul inimii mele. Cuvintele Psalmistului erau cuvintele mele. Nu le ascultam doar rostite pe întuneric de o voce necunoscută, nu le regăseam doar în amintirea Cărţii citite, ele ţâşneau chiar din sufletul meu. Iar când vocea încetă, izbucniră din mine, fără să vreau, fără să cuget, cuvintele psalmului 130 - singurul pe care-l ştiam în latineşte: "De profundis clamavi ad te, Domine...". Doream să mă fac recunoscut de preotul de-alături ca unul dintre ai săi? Să răspund tot printr-un psalm la cel pe care-l recitase? Să intru cumva în legătură cu el? Mai mult însă decât toate acestea, irumpea din mine febril, prin cuvintele Psalmistului: "Din adâncuri am strigat către tine, Doamne! Doamne auzi glasul meu!", speranţa, răspunsul meu la strigătul disperat al aceluiaşi Psalmist. Îmi mărturisisem neputinţa odată cu el şi acum îmi strigam speranţa. Da, eram neputincios, eram aşezat printre cei coborâţi în adâncul gropii, dar de aici din străfunduri îl chemam pe singurul care mă putea auzi, pe care-l aşteptam, în care îmi puneam încrederea şi nădejdea toată.
Aici mi se tulbură amintirile. Am ajuns, cred, recitând De profundis la versetul "Sustinuit anima mea in verbo ejus; speravit anima mea in Domino", rostisem poate cu prea mult foc acest "Doamne, nădăjduiesc în tine, sufletul meu nădăjduieşte în tine", când am auzit bubuind pumnul sau cizma miliţianului de pe sală în uşa celulei. "Gura! Ai înebunit? Vorbeşti de unul singur?!" Tremuram de încordare şi de sperietură. Se ridica zgomotos zăvorul. Dar nu uşa mea se deschidea, cum mă aşteptam, ci cea de alături. Mişcare, şoapte, foială şi iar vocea dură a paznicului răstindu-se către cineva: "Aici nu-s canonici, bagă-ţi minţile în cap! Nu-s popi, nici generali, nici contabili!" Bocănitul bocancilor militari şi paşii târşâiţi ai unui bătrân se depărtau. Se lăsa din nou liniştea.
În zadar am încercat să iau legătura cu cel ce se rugase folosind cuvintele psalmului. Şopteam, ridicam glasul, întrebam. Nimeni nu-mi răspundea. Îl luaseră tocmai pe el, în care bănuisem un preot catolic, din celula de-alături? Fusese, oare, un canonic unit arestat în ultimele zile? Nu aveam somn. Nici n-aş fi putut dormi, de altfel. Pe măsură ce înaintam în noapte, forfota pe culoarul pivniţei reîncepea, se înteţea; se deschideau uşi, erau scoşi sau introduşi deţinuţi prin celule. Se auzea tot mereu poarta de fier de la intrarea în curte trântindu-se în urma maşinilor care intrau sau ieşeau.
M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cu care niciodată până atunci nu mă rugasem: De profundis clamavi ad te Domine...Din străfundul abisului am strigat, Doamne, către tine...
Nu ştiam, neştiutorul de mine, că eram încă departe de acele ultime profunzimi, că abia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi că aveam să mă prăvălesc pe povârnişuri tot mai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în ce mai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât de lungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumină.

Nicolae Balotă
(Fragment din Abisul luminat,
Partea întâi, Cap.1. Publicat în
„România literară" nr. 3/2005)

Monahul Savatie în dialog cu Nicolae Balotă: „Salvarea nu poate să fie decât printr-o nouă cultură creştină“

Întrebare: Venind la un simpozion de literatură laică, am fost plăcut surprins, şi oarecum ne-am regăsit auzind discursul dumneavoastră început cu acele frumoase cuvinte din Ecleziast...

Răspuns: Sunt din partea finală a Ecleziastului, acolo este o porţiune în care se vorbeşte despre vârsta la care am ajuns. Este acea vârstă înaintată în care te-apropii de sfârşit. Şi este bine că este aşa, dar trebuie să te pregăteşti de acest sfârşit. Adevărul este că acest pasaj din Ecleziast apare introdus printr-o frază ce se adresează tinerilor: “să-ţi aminteşti de Ziditorul tău în anii tinereţii tale, înainte ca... (să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele”, Ecl. 12). Ei, şi aici începe într-adevăr un lung, un admirabil pasaj în care se vorbeşte despre anii dinainte de sfârşitul vieţii şi de semnele prevestitoare ale acestei vârste înaintate. Printre aceste semne este şi faptul pe care eu acum, în ultimii ani, am început să-l observ, căci mărturisesc că nu-l remarcasem mai demult. Şi anume, te trezeşti foarte devreme dimineaţa, atunci când noaptea se îngână cu ziua, când încă e întuneric afară, şi totuşi unele păsări încep să ciripească, şi le auzi. Te trezesc păsările acestea care ciripesc încă înainte de zori. Deci la aceasta am făcut o aluzie, mă rog, în vorbirea mea de deschidere a acestui colocviu.

Întrebare: Cum se vede de la această vârstă a Ecleziastului literatura română contemporană, acel desant care a avut loc după 80? Acum suntem într-o epocă postmodernă, “post-postmodernă”, cum o mai numeşte critica literară. Ce valori ar putea fi remarcate, ştiu eu, sau direcţii posibile...

Răspuns: Vedeţi, nu aş da un nume acestei epoci. Numele, de obicei, sunt înşelătoare şi nici nu se potrivesc cele pe care le dă o anumită generaţie. Este chiar de-a dreptul ridicol ca oamenii din Evul Mediu să-şi fi spus “noi, cei din Evul Mediu!” Nu-i aşa? Oamenii din epoca modernă, spre sfârşitul căreia ne îndreptăm noi astăzi, au avut conştiinţa modernităţii. Chiar aceasta ţine, oarecum, de definiţia acestei epoci. Acum să revin la ceea ce mă întrebaţi în legătură cu generaţiile, respectiv cu situaţia actuală a literaturii. Vedeţi, spre sfârşitul acestui secol, acestui mileniu, şi cum spuneam adineaori, spre sfârşitul epocii moderne, pe care îl trăim noi - (desigur acest sfârşit se poate întinde pe zeci şi zeci de ani, primele semne au apărut încă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi va dura poate pînă la sfârşitul secolului viitor) - deci, în această epocă, sunt destul de multe curente, tendinţe care se întretaie, care se conjugă, se amestecă între ele şi e destul de greu să desprinzi unul.

Eu care stau în apus o bună parte din an, pentru că locuiesc la Paris, unde, mă rog, sunt profesor, dar, în acelaşi timp, îmi pot permite să vin în ţară şi să stau uneori chiar câteva luni pe an. Ei bine, nici acolo, în Franţa, după cum nici în România, n-aş putea desprinde un curent dominant, n-aş putea să caracterizez situaţia actuală literară, artistică şi în genere culturală, definind-o printr-un termen, cum ar fi fost, desigur, o epocă dominată de romantism, sau de o şcoală, parnasianismul, sau de un curent de avangardă, cum a fost în prima jumătate a secolului nostru, să zicem, suprarealismul sau dadaismul, sau altele. Deci n-aş putea numi. Noi trăim într-o epocă în care tocmai am asistat la un fel de agonie şi la o moarte a acestor “isme” nu numai pe plan ideologic, ci şi pe planul regimurilor politice, a sistemelor politice, a marilor “isme”: nazismul, fascismul şi comunismul. Pe de altă parte, totalitarismele secolului XX au cunoscut, din fericire, sfârşitul lor nu numai pe plan politic, ci şi pe plan literar, artistic. Mişcările de avangardă ale secolului, care au adus într-adevăr multe înnoiri pe diferite planuri, şi-au cunoscut undeva agonia şi sfârşitul lor. S-ar putea spune că, folosindu-se cuvântul unui celebru general de pe câmpul de bătălie de la Waterloo, ultima bătălie a lui Napoleon, pe care a şi pierdut-o, “garda moare, dar nu se predă”. Avangarda... şi ea nu s-a predat…, dar a murit. Ceea ce s-a petrecut si spre sfârşitul secolului nostru cu generaţiile pe care le cunoaşteţi dumneavoastră, pentru că, într-un anumit sens, aţi făcut chiar parte din ele. Cum au fost la noi, să zicem, optzeciştii sau textualiştii, într-un anumit plan al literelor. Ei bine, acestora, după părerea mea, nu le-au urmat o altă şcoală, un alt curent, o altă categorie bine definită într-un anumit sens, dar îi putem găsi la noi, căci iată, am ascultat cu multă atenţie astă seară la acest “concert”, foarte divers dealtfel, al poeţilor, când fiecare şi-a citit o producţie proprie . Am văzut nu mai puţin de 60 de poeţi. Dacă urmăreai cu atenţie aceste poezii, ai fi putut descoperi o paletă întreagă, de la unele în care răsunau vechi sonuri ale unei poezii intimiste, deja oarecum clasicizate să-i spunem. Puteai auzi chiar sonorităţi de Vlahuţă, de la începutul secolului nostru, pe lîngă altele care îţi puteau aminti într-adevăr de marii clasici ai sec. XX, căci putem să-i numim astfel, nu-i aşa, pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia, pe Barbu? Ei, bun. Dar în afară de aceasta, puteai uneori auzi şi extravaganţe, îndrăzneli, n-aş spune... temerităţi, revolte, brutalităţi, de ce să nu spun, nu întotdeauna de cel mai bun gust, trebuie să o mărturisesc. Pentru că se amesteca şi multă vulgaritate în aceasta, în care dorinţa de a şoca se manifesta într-un fel de stare pură, pură nu pe plan moral, nici pe plan estetic, ci era numai şi numai dorinţa de a şoca. Nu sunt un duşman al noutăţii, trebuie să o declar, am fost deschis, foarte deschis la noutate. În anii ‘60-‘70 am dedicat cărţi întregi literaturii absurdului, studiului noului roman francez şi altor novatori. Dar în cazul acestor poeţi la care m-am referit adineaori, sau acestor “producţii” poetice, nu este o intenţie novatoare, înnoitoare, reformatoare, ci pur şi simplu una destul de brutală a şocului, un fel de tehnică a şocului pe care o vedem dealtfel din atâtea producţii, trebuie să o spunem, mediocre sau submediocre ale televiziunii.

Întrebare: Pentru că am resimţit fiorul religios, care reiese şi din vârsta dumneavoastră, despre care vorbeaţi, să ne referim puţin la inflaţia elementelor religios-creştine preluate în literatura contemporană. Chiar auzeam un critic de la Iaşi vorbind de termeni ca “neoortodoxie”, care ar exprima cumva starea unor direcţii literare de azi. Ce-ar putea însemna ele în etapa dată, a crizei prin care trece literatura, scriitorul contemporan?

Răspuns: Aţi folosit bine cuvântul de “criză”, pentru că traversăm, este cert, o criză. Acum să revin la ceea ce spuneaţi în legătură cu elementele nu numai de cultură religioasă, simboluri sau trimiteri către anumite texte scripturale din Vechiul sau din Noul Testament, aluzii la anumite dogme de credinţă, care se întâlnesc uneori în scrierile unor autori. Aş dori să amintesc un lucru, şi anume: ţineţi minte “Gândirea”, revista lui Nichifor Crainic, stilul gândirist care s-a format în jurul “Gândirii”, în care elementele aparţinând culturii religioase şi bisericeşti, îndeosebi a culturii Răsăritene, deci a Ortodoxiei, aveau un loc însemnat. Acestea puteau fi elemente în grafica, pictura, mă refer de pildă la Demian, care erau promovate de gândirişti în textele literare, în poezie sau eseistică. Eu cred că în secolul acesta care se deschide, o renaştere, o revigorare a unei spiritualităţi creştine este nu numai necesară, ci absolut vitală, si nu numai pentru cultura umană, ci pentru existenţa omului în lumea pe care şi-a constituit-o în jurul său. De ce spun acest lucru? Nu-i doar faptul că eu însumi mă socot, cu păcatele mele, şi mărturisesc cu o anumită umilinţă că nu arog aceasta ca o demnitate, ci ca un dar ce mi s-a făcut, un om al credinţei. Deci nu numai din acest punct de vedere, pentru că eu proiectez credinţa mea asupra viitorului, dar şi ca un intelectual, un gânditor, să zicem, mă rog, format în filozofie, în literatură, consider că despre această lume care se deschide, despre aceasta lume a sfârşitului de eră modernă, deci a începutului unei noi epoci, nu se poate profeţi, nu se poate spune cum anume se va profila, care va fi. Dar dacă această lume nouă nu are temeiuri, dacă nu va fi cu adevărat infiltrată într-o autentică spiritualitate creştină, atunci este o lume condamnată. Lumea stă întotdeauna şi sub condamnare, epoca modernă având cele mai multe decăderi, cele mai multe rătăciri, dar a fost şi străbătută de puternice curente de credinţă. Sfinţii ţin această lume. Sigur că sunt foarte puţini, sunt puţini între noi. Dacă am avea în lumea aceasta, care este bântuită de război, în apropierea noastră zece sfinţi autentici, sunt convins că lumea ar arăta cu totul altfel. Nu-i aşa? Sunt ca şi drepţii despre care se vorbeşte în Vechiul Testament, graţie cărora ar fi putut fi salvate Sodoma şi Gomora, dar şi cetăţile care au fost distruse mai târziu. Or, tot astfel, civilizaţia aceasta va fi salvată doar dacă se va lăsa pătrunsă de o spiritualitate purtătoare de har şi fecundă prin harul acesta.

Întrebare: În secolul trecut, anatemizarea de către Biserica Rusă a celebrului Tolstoi a stârnit un adevărat scandal, care a incitat întreaga presă europeană. Biserica Greacă a făcut acelaşi lucru cu Kazandzachis. Credeţi că în România, care este o ţară majoritar ortodoxă, n-ar prinde bine cel puţin o punere în revistă a cărţilor cu subiect religios care apar? Nu neapărat o cenzură, ci măcar o analiză din punct de vedere al doctrinei ortodoxe.

Răspuns: Să ştiţi că după părerea mea teologii, oamenii învăţaţi ai Bisericii care unesc în acelaşi timp ştiinţa, să zicem, lumească şi ştiinţa divină, deci teologia şi vreo disciplină, trebuie să-şi spună cuvântul. Un cuvânt care să nu fie, bineînţeles, acela al cenzurii, pentru că nici un fel de Biserică, nici Biserica Romei, nici Biserica Răsăritului, nu mai are căderea aceasta de a opri, de a cenzura, de a elimina din circuitul mare anumite cărţi, anumite lucrări sau anumite idei, nu se mai poate manifesta astfel. Dar este bine să-şi spună opinia în legătură cu ele. Deci undeva să-şi manifeste atitudinea faţă de formele acestea de manifestare ale unei culturi. De ce? Pentru că, am văzut aceasta încă din secolul trecut, sunt anumite forme ale civilizaţiei şi ale culturii care au căutat chiar într-un anumit fel, camuflate sub forme religioase, să devină ele însele obiecte de cult. În definitiv, omenirea a fost întotdeauna bântuită sau atacată, într-un anumit sens, de anumite tentaţii de-a dreptul demonice, care să o ducă pe calea unei idolatrii. Nu găsim idolatrii în jurul nostru, semne ale unei idolatrii existente astăzi, tot astfel ca pe vremea baalilor din vechime? Astăzi nu poartă aceste nume, dar idolii există. Şi avem întotdeauna tendinţa în noi să ne închinăm unui mic sau mare idol existent. Dacă credinţa dreaptă şi autentică, întemeiată pe marii Sfinţi şi dascăli creştini, va insufla actualilor noştri teologi şi cărturari din afara Bisericii anumite atitudini de viaţă, anumite direcţii, directive, anumite idei, ei bine, atunci, într-adevăr, şansele unei noi culturi creştine se vor manifesta. Pentru că în criza culturii, ca să revin la termenul pe care l-aţi folosit, salvarea nu poate să fie decât printr-o nouă cultură creştină.

Monah Savatie: Vă mulţumesc frumos, domnule Balotă.

Nicolae Balotă: Nu aveţi pentru ce. Şi rugaţi-vă acolo şi pentru mine...

Ritualul confesiunii

Tulburătoare Şi, în egală măsură, edificatoare, paginile de jurnal ale lui Nicolae Balotă din Caietul albastru, reeditate, în ediţia a treia, adăugită, în colecţia Ediţii definitive la Editura Ideea Europeană, pun în scenă neliniştile, obsesiile şi aspiraţiile unui eu marcat decisiv de spaţiul culturii, al cărţii, de întâlnirile exemplare cu marii autori ai trecutului, dar şi cu câţiva scriitori importanţi ai unui timp precar ca alcătuire, asupra căruia demonia comunismului şi-a aşezat o pecete tragică, dureroasă. Între temele ce străbat, cu semnificativă recurenţă, însemnările lui Nicolae Balotă, îmi par revelatoare tema recluziunii într-o ţară confiscată de anomaliile istoriei şi cea, corelativă, a spaţiilor compensatorii în care tânărul intelectual îşi mai putea afla o modalitate de refugiu. Între jos şi înalt, între claustrarea într-o lume a alienării şi dezumanizării prin exerciţiul dogmelor comuniste şi revelaţia înălţării, a excursului purificator spre spiritualitate se stabileşte o relaţie dialectică, relaţia între contrarii care, până la urmă, se împacă, în dimensiunea conştiinţei nefericite, neliniştite a autorului:
Cum să descifrezi Invizibilul? Ceea ce este monstruos în comunismul ambiant nu e doar neputinţa la care ne reduce, starea de nonlibertate generalizată, ca şi deturnarea adevărului înlocuit prin minciuna proferată sfidător, ci închiderea oricărui orizont. Încotro priveşti, încotro te îndrepţi, ziduri. Dincolo de acestea orizontul? Tocmai acest orizont „de dincolo“ este obturat, interzis, negat prin zidul comunist. Nu putem trăi fără orizont, fără acest dincolo de toate limitele posibile, fără acest nelimitat, singurul care îngăduie orice sens.
Caietul albastru îşi datorează farmecul şi prestanţa stilistică mai ales portretelor evocatoare, conturate cu naturaleţe şi tact, fără nicio urmă de idealizare, lipsite de stridenţe afective, în care trăsătura morală şi gestul semnificativ se întâlnesc pentru a construi liniile unui temperament, efigia unui caracter. Revelator mi se pare un portret al lui Tudor Vianu, reprezentativ prin precizia desenului, atent la detalii, sensibil la nuanţe şi, în acelaşi timp, rezumativ ca o sinteză morală:
Chiar dacă o înaltă conştiinţă a sinelui şi o mândrie oarecum naturală, ca şi o anume alură grandioasă pe care şi-a făurit-o îl fac să pară ostentativ dominator, chiar dacă afectează prezumţiozitatea şi priveşte lumea de sus, morga lui este lipsită de aroganţă, amorul său propriu nu este identic cu vanitatea. Ar putea să fie un admirabil rector magnificus, plin de o seniorială demnitate, ba chiar şi – într-o altă epocă şi într-alt loc – un doge încorporând plin de superbie grandoarea Veneţiei. Dar aici şi acum nu este decât un biet profesor obligat de o programă analitică, alcătuită de nişte semidocţi, să galopeze prin istoria universală a literelor, să vorbească doar o oră despre Eseurile lui Montaigne şi să-l lichideze într-o altă oră pe Shakespeare.
Formula de jurnal la care aderă Nicolae Balotă nu se bazează atât pe tribulaţiile corporalităţii, pe avatarurile cotidiene ale eului diurn, deşi există şi o astfel de latură, documentară, în Caietul albastru, ci mai curând pe înregistrarea devenirii spirituale. Spasmul cărnii e, de cele mai multe ori, estompat în beneficiul transcrierii unor reflecţii filosofice sau morale, de incontestabilă anvergură şi substanţialitate. Meditaţiile despre „demonie“ sunt astfel de însemnări pline de nerv, marcate nu de o ţinută apodictică a frazei, ci, mai curând, de modulaţiile interogative ale unei conştiinţe ce se caută necontenit pe sine, trasând în labirintul paginii confesive propriul chip lăuntric pe care se aştern, rând pe rând, atitudini de o deconcertantă diversitate, de la scepticismul şi dezabuzarea pornite din meandrele lucidităţii la patosul adevărului, clamat într-o vreme ce îi era atât de improprie, şi la reculegerea în faţa sacralităţii.
Tânărul scriitor resimte însă, irepresibilă uneori, şi nevoia clarificării propriului demers scriptural. Modulaţiile frazei, paralelismul afect/scris, dinamica enunţurilor, cu arhitectura lor secretă, cu resorturile greu de bănuit, sunt câteva dintre toposurile pe care diaristul le dezbate, în cel mai neconcesiv şi, în acelaşi timp, sugestiv mod:
Am faţă de scrisul meu o pudoare pe care nu mi-o pot lămuri. Mi-e ruşine, mi-e teamă de cuvintele pe care le voi aşterne pe hârtie. În fiecare clipă trebuie să înfrâng (cu cât cele scrise au un caracter mai confesiv-literar) o jenă, un recul. Mă atrage, ca taina nopţii dintâi tinerele fete, şi mi-e groază de fiecare dată când apuc condeiul. De aceea uneori cele scrise au un aer de bravadă, o alură piezişă şi prefer să mă desfoi cu cinism, să mă ofer ca o târfă, decât să cedez cu calmul domestic al gestului consacrat. Încep să cărunţesc şi muzei mele abia îi înmuguresc sânii. Aş dori să scriu aşa cum curge apa: aceasta nu înseamnă să doresc o fluiditate continuă, logoreică, liberă de orice obstacole, o scurgere prolixă. Apa care, îndiguită, zăgăzuită, împiedicată prin toate mijloacele, găseşte posibilitatea de a curge, iată apa vie a scrisului meu.
E limpede că orice jurnal e, înainte de toate, o încercare de fixare a identităţii prezente, o tentativă de a sustrage carnaţia fiinţei de sub imperiul demonic al timpului. Se instituie astfel, cu concursul pactului autobiografic, un joc instabil între identitate şi alteritate, o ambiguitate simbolică în care chipul şi masca par să-şi ofere suficiente alibiuri pentru înscenările scriiturii subiective. De altfel, Nicolae Balotă ne oferă, în Caietul albastru, câteva sugestive meditaţii pe tema raportului dintre identitate şi alteritate, dintre reprezentare directă şi oglindire, dintre chip şi mască. Cartea lui Nicolae Balotă poate fi considerată însă şi o carte despre prietenia intelectuală, despre comuniunea spirituală a doi dintre membrii marcanţi ai Cercului Literar de la Sibiu: autorul, pe de o parte, şi I. Negoiţescu, figură emblematică a literaturii române postbelice, căruia diaristul îi consacră pagini de o frumuseţe severă şi solemnă, dar şi de caldă afectivitate:
Era un Euphorion căruia nu i se hărăzise să se prăbuşească prea de timpuriu, pe când – necunoscând încă greul pământului, plutea printre cuvinte. Deşi, foarte devreme, încă de la începuturile aventurii sale, n-au lipsit primejdiile, nici confruntarea cu puterile adverse, nici îngrădirile libertăţii unei existenţe pe care n-o putem, totuşi, numi altfel decât estetică. Dar poate tocmai adversităţile acestea au precipitat în tânărul plutitor vocaţia condotierului, a luptătorului pentru o mai pură folosire a verbului. După atâtea întâlniri sub semnul literelor, mi-a fost dată şi aceea – cât de scurtă, de emoţionantă – coborând dintr-o dubă, sub bolta fortului numărul 13 Jilava. Dar omul cuvântului liber supravieţuieşte temnicerilor săi. Rănit, purtând stigmele carcerii, cu voioşia spiritului însă renăscând iarăşi şi iarăşi din depresiuni, Nego şi-a reînceput înaintarea pe teren vrăjmaş. Nu mai era condotierul tânăr, bucuros de cucerire, dar spaţiul explorărilor, prospectărilor şi construcţiilor în cadrul literelor române rămăsese acelaşi.
Cartea lui Nicolae Balotă are o arhitectură structurată dual, pentru că alături de însemnările din perioada „obsedantului deceniu“ apar, în chip de completări şi adăugiri ale faptelor relatate, notaţii din anii de după 1989, menite să explice, să argumenteze sau să amendeze unele dintre evenimentele înregistrate anterior, să dea un contur inedit unei idei, să justifice un anumit comportament sau să reia o anume reflecţie tratată sumar illo tempore. Caietul albastru este, cu certitudine, una dintre cele mai importante realizări ale literaturii autobiografice ale epocii noastre. E o carte-document, alcătuită din irizaţiile afectivităţii, dar şi din tensiunea unei etici subtextuale, niciodată proclamate retoric. O etică a scrisului şi a adevărului, o etică a refuzului oricărui compromis cu dogmatismul şi impostura comunistă, o etică a autenticităţii creatoare.

Iulian Boldea
Apostrof, Nr. 3 / 2008

Literatura germană sub lupa lui Nicolae Balotă

Titlul studiului lui Nicolae Balotă poate induce un cititor neatent foarte uşor în eroare. Orizontul de aşeptare, care se naşte în acesta în momentul în care are în faţă o carte intitulată “Literatura germană - de la Sturm und Drang la zilele noastre-“ proiectează foarte posibil în mintea sa un conţinut de tip enciclopedic, descriptiv şi explicativ totodată. Cititorul ar putea fi tentat să aştepte de la acest studiu informaţii de tip dicţionar, care accentuează operele principale ale autorilor, tematicile şi viziunile literare într-un spaţiu foarte restrâns şi o manieră impersonală.
Studiul lui Nicolae Balotă despre literatura germană, apărut în a doua ediţie în 2007, în cadrul anului Nicolae Balotă, la editura Europress, nu împlineşte nici unul dintre orizonturile de aşteptare amintite mai sus. Eseurile despre scriitorii germani din ultimele trei secole, întrunite în cartea în discuţie, nu sunt o sumă a unor informaţii generale (a se citi banale), clişeizate, astfel standardizate despre tematica, structura operelor sau contextul socio-istoric, nici nu cad în latura unui studiu elitist, care-şi alege în chip exclusivist cititorii. Autorul nu recurge nici la calea de mijloc. Ceea ce face Nicolae Balotă este să schimbe radical direcţia studiului său, modul de abordare, metoda şi punctul de vedere asupra literaturii şi a literaţilor. Mutatis mutandis, nu găsesc că s-ar putea formula mai bine metoda abordată de Nicolae Balotă decât a făcut-o el însuşi referindu-se la istoriografia lui Jakob Burckhardt: “istoriografia poematică este o modalitate de a cuprinde faptele umane ale trecutului în felul în care au fost trăite de oameni reali, pornind de la anumite intuiţii ale istoricului. Căci, descrierea se face ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în prezent. Istoricul, ca un ochi al Providenţei, pătrunde peste tot, planează deasupra evenimentelor, dar pătrunde în situaţiile pe care le prezintă. El narează evenimentele aşa cum au fost trăite de contemporani şi de el însuşi, un fel de contemporan ideal al trecutului asupra căruia se apleacă.”
Autorul nu abordează literatura ca pe un fenomen izolat de creatorul ei, din contră accentuează în studiul său topografia spirituală a scriitorilor, ceea ce conferă eseurilor sale o dimensiune profundă, o lărgire a orizontului şi o gamă de perspective prin care cititorul este invitat să îşi croiască una proprie.
Dincolo de acest aspect, Nicolae Balotă nu oferă răspunsuri de-a gata, nu legiferează şi nu stabileşte adevăruri absolute în lumea literaturii. Studiile încorporate în cartea sa sunt de natură eseistică, reflexivă, mereu trecute prin filtrul propriei subiectivităţi. Autorul nu disecă scriitorii şi operele lor cu un ochi rece, ştiinţific, ci se opreşte cu răbdarea şi înţelegerea cărturarului asupra vieţilor interioare ale celor care au gedichtet, recontextualizând opera lor, nu în chip pozitivist în cadrul circumstanţelor sociale, istorice sau biografice, ci în lumea interioară a acestora, în vieţile lor spirituale, insistând asupra punctului de legătură în care literatura acestora se îmbină cu viaţa lor, arătând pe de o parte cum evenimentele interioare influenţează viziunea literară, pe de alta parte cum literatura şi filosofia determină viaţa lor spirituală. Astfel, în eseurile lui Nicolae Balotă nu vom găsi un inventar al operelor unui autor precum Heinrich von Kleist, o listă de date sau o scurtă rezumare a conţinutului diferitelor texte. În schimb vom putea citi despre efectele lecturii lui Kant, impactul lor psihologic asupra lui Kleist, asupra celui care pierzându-şi orice stabilitate prin invalidarea transcendenţei va căuta să demaşte noul adevăr prin literatură, ca în final să dea curs chemării morţii şi să aleagă suicidul.
Abordarea personală, individualizată, atât de diferită de informaţia comprimată accesibilă în dicţionare, oferă eseurilor o dimensiune de o pronfuzime emoţionantă, cu atât mai mult cât cititorul regăseşte în ele reflecţii pe marginea unor întrebări fundamentale ale studiului literaturii pe care în mare parte istoria literară, uneori pur şi simplu aplicându-le reducţia fenomenologică, alteori considerându-le redundante ori retorice, omite să le amintească. Acestea sunt întrebări precum: ce este literatura, ce e poezia, mai ales ce este poetul şi cine este el, ce rol ocupă el în lume. La fel cum cuvântul german Dichter, în mod atât de subtil, nu desemnează numai poetul propriu-zis, ci şi prozatorul şi dramaturgul, adică cel care creează şi înţelege această creaţie ca pe un mod de cunoaştere a lumii, autorul numeşte poezie alegerea unei anumite viziuni asupra lumii şi a unei abordări faţă de această cunoaştere. A fi poet înseamnă a specula viaţa şi semnificaţiile ei prin mijlocul poeziei, a trăi poezia. Astfel răspunde Nicolae Balotă prin eseurile sale, la întrebările menţionate mai sus. Autorul construieşte portretul spiritual al unor oameni în căutarea cunoaşterii lumii prin diferite mijloace, dar care în fond se reduc la aceeaşi metodă, anume aceea numită de Dilthey întelegerea, metoda tipică studiului umanist. Astfel, în lucrarea sa apare un eseu dedicat istoricului Jakob Burkhardt, pe lângă eseuri despre poeţi şi prozatori precum Goethe, Schiller, Kleist, Stifter, Thomas Mann, Franz Kafka sau Max Frisch. Nicolae Balotă arată cum a fi poet nu înseamnă exclusiv a scrie poezie.
Mai mult decît atât, autorul trasează în cadrul eseurilor sale, foarte subtil, contururile propriului chip, a propriei sensibilităţi şi a propriilor trăiri, oferind astfel nu numai un studiu personalizat, ci un eseu intim despre literatură şi umanism, care nu îmbogăţeşte cititorul numai din punct de vedere informaţional, ci şi spiritual, având darul de a-l entuziasma şi inspira în aceeaşi măsură.

Ana-Maria Tăut

Steaua, Nr. 4 / 2008

Povestea unei vieţi. Nicolae Balotă la Cluj

Ruxandra Cesereanu: Pentru foarte multă lume din Cluj domnul Nicolae Balotă este o celebritate cu preocupări variate, dar în faţa dumneavoastră dân-sul este, în principal, un compa-ratist. Domnul Balotă a fost şi de-ţinut politic şi actualmente, ca scriitor, domnia sa este axat pe un fel de memorialistică legată de experienţa de detenţie. Vă spun toate acestea, întrucât în 2007 vom face cursul Literatură şi Totalitarism. Titlul cărţii domniei sale, când va fi să fie publicată să ştiţi de pe acum, este unul luminos, precum Jurnalul fericirii a lui N. Steinhardt, anume Abisul luminat. Iar acum îl invit pe domnul Balotă să comită în faţa dumneavoastră o confesiune literară, un palimpsest de viaţă şi cultură.

De la Alma Mater la Universitatea maşteră

Nicolae Balotă: Dragă doamnă colegă, dragi prieteni, dragi studenţi. Dacă încep cu aceste cuvinte ale mele, ele nu vor să anunţe o conferinţă nici, mai ştiu eu, un curs, ci mai degrabă un fel de convorbire între prieteni sau şi mai bine, cum spune doamna Cesereanu, o confesiune. Dacă încep, în ciuda părului meu alb şi mai ales a lipsei de păr, printr-o declaraţie de dragoste şi mă adresez dumneavoastră ca unora ce-mi sunteţi „dragi”, nu o fac folosind doar o simplă formulă retorică, obişnuită, convenţională, ci cu toată sinceritatea, cuvântul acesta reprezentând un adevăr trăit mai adânc. Într-adevăr, e cert că ceea ce mă leagă de universitatea aceasta sunt înainte de toate oamenii, bineînţeles cei care o alcătuiesc sau au alcătuit-o de-a lungul tim-pului. Sunt, desigur, destul de departe, azi, de începutul acestor relaţii, al acestor legături ce mi-au oferit în acelaşi timp multe bucurii şi multe suferinţe; atât unele cât şi altele m-au legat de această înaltă şcoală, pentru că anumite suferinţe trăite în viaţă au virtuţi cel puţin tot atât de pro-fund ataşante în viaţa unui om ca şi bucuriile. Dar să vă spun câteva cuvinte cu privire la aceste legături ale mele cu Universitatea unde mi-am făcut studiile. Le-am început în pe-rioada războiului, când era în refugiu la Sibiu, şi apoi le-am terminat, cu licenţa şi mult mai târziu doctoratul după întoar-cerea la Cluj. Aceasta după sfârşitul războiului, o vreme care vă e foarte depărtată, în care nu eraţi încă pe lume, nici voi, dragi studenţi, dar nici profesoara voastră. Aşadar, am fost studentul acestei Universităţi şi ca atare am avut câţiva din acei dascăli la care mă gândesc şi astăzi cu înduioşare, cu dragoste şi cu recunoştinţă, printre care, fără îndoială, de departe cel mai de seamă a fost Lucian Blaga. Pe vremea aceea, nu ştiu dacă acum se mai poate face, eram înscris în acelaşi timp atât la Litere cât şi la Filosofie, la Filosofia Culturii unde urmam cursul lui Blaga, dar şi la Litere, în primul rând la Franceză. Destul de devreme însă am descoperit printre profesorii mei unii care îmi ofereau mai mult decât cursul lor magistral. Eu nu-l vedeam în faţa mea doar pe Blaga profesorul de filosofie, ci pe Blaga filosoful, cugetătorul, un gânditor – să spun aşa – în carne şi oase. Dar în acelaşi timp am descoperit printre colegi câţiva din cei care, încă din primele săptămâni ale apariţiei mele la Universitate, au devenit prietenii mei pentru o viaţă; vorbesc îndeosebi de cei, pe care foarte probabil şi dumneavoastră îi cunoaşteţi, cei din Cercul literar de la Sibiu. Erau ceva mai mari decît mine, terminau sau ter-minaseră deja facultatea când începeam eu. Printre ei: Radu Stanca, Negoiţescu, Regman, I.D. Sârbu şi alţii. Cu acei magiştri şi cu cercul acesta de prieteni, Universitatea mi-a devenit, în sensul autentic al cuvîntului, o alma mater. În foarte scurtă vreme însă ea s-a preschimbat într-o mamă maşteră pentru că, după ce încă din anul doi unii profesori îmi făcuseră onoarea de a mă alege printre ei, prin prima mea numire ca preparator la Institutul de Psihologie, ca asistent după ce mi-am dat licenţa în anul 1947, n-a trecut mult timp şi am fost izgonit din Facultate. Aceasta întrucât în 1948 am suferit o primă arestare, o primă condamnare, şi o primă detenţie, nu atât de lungă pe cât avea să fie cea de-a doua, dar această primă arestare s-a petrecut într-un an hotărâtor, cum veţi afla probabil din cercetările pe care le veţi intre-prinde anul viitor împreună cu doamna profesoară. În anul 1948, nu numai eu, ci mulţi alţii am fost închişi suferind rigorile regimului comunist care se instala şi se întărea tocmai în acel an, un an de cotitură şi de ruptură, să spun aşa, cu trecutul. Aşadar, după această detenţie, Universitatea din Cluj m-a dat afară din rândurile ei şi pentru foarte multă vreme nu aveam să revin aici. În primii ani, cât am mai stat la Cluj, cercetam Universitatea doar prin complicitatea bunelor mele prietene care erau bibliotecare şi care îmi mai dădeau cărţi pe ascuns din cele documentare sau pur şi simplu interzise, ba chiar şi din mormanele de cărţi azvârlite, adunate în strada Dostoievski, astăzi General Moşoiu. Se afla acolo un fel de debara a Universităţii în care au fost îngrămădite toate cărţile condamnate, „epurate” şi care erau cărţile cele mai preţioase. O ultimă amintire, ce apare de altfel într-o carte de-a mea, poate unii dintre dumnevoastră aţi citit Caietul Albastru, am istorisit-o acolo: e o ultimă viziune a Universităţii din acea perioadă a tinereţii mele. Era într-unul dintre anii aceia pe care îi numesc ai glaciaţiunii staliniste. Venind în clădirea centrală a Universităţii, acolo pe strada Kogălniceanu, la un seminar unde se afla încă o bibliotecă de unde luasem tocmai cărţi, mi-am aruncat privirea pe geamul din culoar într-una din curţile interioare, care nu mai erau curăţite, ci erau pline de nămeţi de zăpadă murdară, iar acolo l-am zărit, într-un colţ, pe cel ce fusese portarul Universităţii şi acum devenise un fel de “factotum”, însărcinat cu mari şi periculoase îndatoriri politice. Tăia gospodăreşte un porc. Era o iarnă urâtă, neagră, întunecată, mohorâtă, iar acolo se desfăşura spectacolul voios îndeobşte, mai ales aici la noi în Ardeal – sunt clujean şi fiu de ardeleni –, dar spectacolul ăsta înveselitor al pârlirii porcului era destul de ciudat, guiţatul deznădăjduit al animalului, grohăitul său final răsunau bizar chiar, pot spune, hidos, în incinta aceasta a Universităţii. Am fost – mărturisesc – scârbit, mai ales atunci când l-am văzut pe acel personaj ridicând ligheanul în care se scursese sângele porcului, ducându-l la gură şi bându-l proaspăt fumegând în dimineaţa rece de iarnă. Aceasta a fost pentru multă vreme, pentru foarte multă vreme, ultima imagine pe care mi-a lăsat-o Universitatea clujeană a tinereţii mele. Cu trecerea anilor, bineînţeles am cunoscut alte universităţi, dar nu voi insista asupra lor, pentru că nu vreau să prezint un fel de Curriculum Vitae, ţin doar să vă spun că mult, mult mai târziu, după ce am trecut printr-o detenţie incomparabil mai lungă decât fusese cea din ’48-’49 (a durat vreo nouă ani), părăsind ţara, fiind profesor la Universitatea din München, după aceea la Paris şi la Tours unde aveam o catedră de literatură comparată, m-am întors în sfârşit aici. Pentru că mi s-a dat acest dar, aş spune, printre multele daruri pe care le-am primit în viaţa mea, ca în 1990 să mă pot întoarce în ţară. Ceva mai târziu, colegilor dumnevoastră, predecesorilor dumneavoastră, prin ‘93, dacă nu mă înşel, apoi prin ’95, le-am ţinut cursuri ca profesor asociat şi în această Universitate. Era o satisfacţie tardivă. Pentru că vă spun cu toată sinceritatea că atunci când la München, la o Universitate mare şi foarte frumoasă, îmi ţineam prelegerile în aulă, sau în sala Universităţii „François-Rabelais”din Tours, unde îmi ţineam cursurile, unde geamurile dădeau spre Loara, având în faţa mea un vechi pod roman iar dincolo de fluviu o colină înverzită primăvara sau cu puţină zăpadă iarna, mă gândeam, privind peisajul acesta de o calmă frumuseţe în timp ce vorbeam, că niciodată nu mi se va da, probabil, să ţin cursuri în limba mea studenţilor de la Universitatea tinereţii mele. Ei bine, mi s-a dat această ocazie şi o văd ca pe un dar: în anii ’90 am ţinut deci cursuri aici şi apoi la Bucureşti. În sfârşit, o ultimă amintire: aceeaşi Universitate care mă izgonise şi care nu mă reprimise decât mult mai târziu, mi-a făcut onoarea de a-mi conferi titlul de Doctor Honoris Causa. O satisfacţie tardivă. Am mai primit astfel de titluri la alte universităţi, chiar şi din România, la Sibiu sau la Baia Mare, dar niciuna nu mi-a făcut aşa de mare plăcere ca acesta, pentru că la fel ca Thomas Mann, care spunea la bătrâneţe având cam vârsta mea, că să triumfi în oraşul tău – era din Lübeck, în Germania de nord – contează mult mai mult decît să triumfi în lumea întreagă. Triumf! Triumfuri derizorii, nu-i aşa, mici satisfacţii academice, dar în orice caz plăcute.
Dragii mei, acesta a fost un fel de preambul, în care vă spuneam de ce atunci când mă adresez vouă cu drag, mă gîndesc într-adevăr cu drag la această Universitate şi îmi face plăcere să revin aici, chiar dacă feţele sunt altele, dar parcă sunt aceleaşi, de pe vremea când eram tânăr preparator sau din vremea când am mai ţinut cursuri în anii trecuţi. Dar să trecem la alte lucruri, mai apropiate de tema ce mi se propune. ªtiu, aşa cum mi-a spus doamna profesoară, că eventual cunoaşteţi ceva din cărţile mele, că una mai ales face parte din bibliografia dumneavoastră, bibliografie sper că nu obligatorie, ţinută cu severă ferulă academică...

Ruxandra Cesereanu: (râzând): Să ştiţi că nu le dau cu rigla peste mâini!

Peregrinări şi explorări în universul Absurdului

Nicolae Balotă: Cunoaşteţi probabil una dintre lucrările mele, lucrare de care, de asemenea, m-am îndepărtat mult în timp, pentru că o primă ediţie pe care s-ar putea să o aveţi la bibliotecă (nu aveţi cred ediţia a doua mult mai recentă), în sfârşit, cunoaşteţi cartea mea intitulată Lupta cu absurdul, al cărei titlu ar trebui, este şi era de fapt Literatura absurdului. Sub acest titlu a apărut, de altfel, în versiunea a doua, după prima din 1971. ªi asta este foarte departe în timp pentru dumneavoastră, se află parcă în preistorie, a doua ediţie din 2000 nefiind nici ea prea apropiată. Cartea aceasta va mai apărea alături de alte reeditări ale mele. Ediţia din 2000 a apărut cu adaosul firesc Urmuz, pentru că monografia Urmuz făcea parte din acelaşi cerc de cercetări ale mele privitoare la sfera tematică a absurdului. Să vă vorbesc puţin acum nu numai în legătură cu această carte, ci şi cu cercetarea care a dus la elaborarea ei şi cu problematica întreagă a absurdului, care s-ar putea eventual să vă fie ceva mai familiară.

Cum şi de ce a început să mă preocupe o literatură a ab-surdului? Vă mărturisesc că nu m-am gândit decât ieri sau alaltăieri la împrejurările în care a apărut în viaţa mea preocu-parea aceasta. M-am depărtat mult de acel context şi de problematica însăşi a absurdului. Existenţa mea ca om al cuvântului cum mă consider este orientată de mai mulţi ani într-o direcţie sau în direcţii cu totul diferite. Aşa cum vă spunea şi doamna profesoară în mica ei introducere la convorbirea noastră, sunt foarte angajat de câţiva ani buni într-o scriere de mai mare amploare, din care o parte a apărut în cele două volume ale Caietului albastru şi alta sper că va apărea când o voi termina, Abisul luminat, despre care vă voi spune câteva cuvinte mai târziu. Prins în angrenajul creaţiei, al construirii unui op care depăşeşte întrucâtva dimensiunile propriei mele vieţi, pentru că înglobează o întreagă lume, un întreg trecut, privesc destul de mult şi intens în urmă, dar mai puţin spre timpul în care – după ieşirea din perioada celei de-a doua detenţii – am întreprins peregrinările mele prin spaţiul absurdului filosofic şi literar. Aruncând o privire spre acea vreme, găsesc unele rădăcini mai adânci ale preocupării mele. Cred că primele lecturi, ca şi primele reflecţii referitoare la Absurd s-au petrecut cam la vârsta pe care o aveţi dumneavoastră acum. Sunteţi în anul doi, nu-i aşa?

Ruxandra Cesereanu: Sunt studenţi din primii trei ani.
Nicolae Balotă: Ei, sunteţi cam tot acolo, aşa ca la vârsta mea când este unul care spune că are 80, 81, 82 de ani suntem tot acolo. Tot aşa sunteţi şi dumneavoastră, mai mult sau mai puţin, chiar dacă acum la dumneavoastră deosebirile între ani sunt mai marcate. La noi bătrânii, seniorii cum se spune mai elegant, deşi „bătrânii” e mai clar, contururile acestea se şterg. Dar ca să revin la Absurd şi la rădăcinile acestea mai depărtate, primele ţin de anumite lecturi pe care le-am avut chiar la începutul studiilor mele universitare încă în timpul războiului. Am intrat la facultate în 1943, – Dumnezeule, ce an! – şi deja în ’43, începutul anului ’44, deşi în Europa aceea bulversată de război, de ocupaţia nazistă în Europa era greu să primeşti cărţi apărute în Franţa ocupată, am aflat despre apariţia unor asemenea cărţi, şi le-am primit nu mult după aceea (aici poate amintirile mele mă înşală, dar sunt ajutat de jurnalul meu pe care l-am păstrat), aşadar în ’44 sau ’45 am citit cartea lui Sartre L’Être et le Néant, apărută în ’43. Auzisem de ea încă de prin ’43, de la apariţie, pentru că a stârnit vâlvă, şi căutasem să găsesc această carte şi o aflasem. Războiul, să ştiţi, chiar dacă periclita mult legăturile culturale, ca şi pe cele comerciale, nu le zăgăzuia cu totul, aşa cum va face pentru mai mulţi ani Cortina de fier coborâtă de comunişti în inima Europei. Astfel, amintesc anecdotic că în Europa din timpul războiului, asediată din afară de aliaţi Anglo-Americani, nu pătrundea ca-feaua, de pildă, decât în Elveţia. Blaga primea din când în când cafea boabe, de la prietenii săi elveţieni, din care nouă, apropiaţilor săi, ne dădea în palmă câte un bob de cafea prăjită, ca o cuminecătură, ca să o ronţăim aşa cum ronţăia şi el. Deci am citit cartea lui Sartre cu voluptatea ucenicului întru filosofie, şi gândirea existen-ţialistului, a celui pe care aveam să-l detest nu mulţi ani mai tîrziu, când a devenit un acolit al comuniştilor cărora le făcea jocul, mi-a spus foarte multe, printre altele şi pe tema absurdului existenţial. Este cert că tot în acea perioadă îl citeam deja pe Heidegger, îl descoperisem chiar înainte de a-l citi pe Sartre şi găseam o cu totul altă profunzime în gândirea filosofului geman, a celui care mai mult decât oricare altul mi-a fost magistru în filosofie. Dar în cartea lui Sartre găsisem primele referinţe, primele speculaţii cu privire la Absurd. Nu mult mai târziu, dar totuşi după sfârşitul războiului, deci trebuie să fi fost prin ’46-’47, intrau în ţară cărţi din belşug, îndeosebi din Franţa, căci literatura şi gândirea franceză din perioada războiului, nefericită pentru Franţa, fusese destul de fecundă. Primeam operele lui Camus, şi citeam cărţi şi reviste recente luate de la mica bibliotecă fanceză ce mai exista pe atunci, înainte de a fi închisă pentru mulţi ani în perioada comunistă. Citeam eseul lui Camus, Mitul lui Sisif, cu interesante reflecţii referitoare la absurd, precum şi ficţiunile sale romaneşti care de asemenea puneau intrebări şi sugerau unele răspunsuri pe acest plan. Ţineam, de altfel, în martie ’48, acolo la acel mic Institut francez, cum îi spuneam noi pe vremea aceea, de fapt o bibliotecă cu un bibliotecar tânăr, de vârsta noastră sau poate cu doi, trei ani mai mare, foarte bun prieten cu noi şi bun complice întru toate, vorbeam, zic, despre Ciuma lui Camus. În romanele ca şi în teatrul lui Camus, absurdul juca un rol central.

Dar intervenea, cum spuneam adineaori, prima mea detenţie şi intram în contact astfel încă de atunci cu absurdul trăit, să spun aşa, trăit pe pielea proprie, nu numai cu absurdul ca tematică literară sau ca obiect al ideaţiei filosofice. Vă rog să mă credeţi că acel obroc comunist care deodată s-a lăsat peste noi, acea chappe, cum spun francezii, de plumb, acel tavan al lumii care se prăbuşea peste noi, dramă pe care am trăit-o la vârsta pe care o aveţi dumneavoastră, a creat atari distorsiuni, atari modificări în societate, în viaţa socială dar şi în intimitatea noastră, în cele mai superficiale ca şi în cele mai profunde trăiri ale noastre, ne-a exacerbat în atare măsură sensibilitatea, încât întreaga noastră existenţă a fost afectată. Să amintesc în primul rând teroarea. Într-o lume terorizată reacţiile nu mai sunt cele fireşti, cotidiene, comune, obişnuite, iar sensibilitatea astfel marcată determina şi anumite orientări ale gândirii. Astfel gândirea nu era, nu putea fi doar speculaţie pură în liniştea odăii tale de lucru şi la masa de lucru. În treacăt fie zis, scriam în acele timpuri numai „pentru sertar”, cum se spune, căci nu puteam publica nimic din tot ce gândeam şi scriam în pe-rioada aceea a proletcul-tismului. Ne comunicam doar între prietenii din Cercul literar textele scrise, eseuri, pagini de proză, poezii. Eu îi citeam lui Negoiţescu de care eram cel mai apropiat în perioada aceea, aici la Cluj, din „Eseurile mele de morală” sau din „Jurnal”, după cum şi el îmi citea din eseul său despre „Poezia lui Eminescu” la care lucra. Cei din Cercul literar de la Sibiu ne risipiserăm în anii de după 1945. Doinaş se întorsese în satul lui de lângă Arad şi era învăţător acolo, Radu Stanca rămasese la Sibiu şi eu eram cu Negoiţescu şi cu I.D. Sârbu, cu Gary Sârbu, la Cluj...

Ruxandra Cesereanu: (către studenţi) Aş vrea să reţineţi numele lui I.D. Sârbu pentru că după căderea comunismului a apărut în România unul dintre manuscrisele de sertar cele mai revelatorii, realmente o capo-doperă, e vorba despre romanul Adio Europa! Cînd veţi avea timp să-l citiţi să o faceţi, pentru că este o capodoperă: o sinteză, un pamflet grotesc asupra României comuniste şi o anti-utopie, alegorie şi parabolă, scrise cu un umor demenţial. Dar poate o să vă mai povestească domnul profesor.
Nicolae Balotă: Vreau să spun că în convorbirile noastre, sau chiar în ceva ce ar putea să vă pară bizar, dată fiind gra-vitatea împrejurărilor în care trăiam, în râsul nostru, în umorul nostru apăreau modalităţi de exersare a absurdului. Ne apă-ram de absurditatea ambiantă prin reducerea ironică sau umoristică la absurd. Absurdul era denunţare a absurdităţii regimului şi totodată apărare contra sa prin comicul, grotescul absurd. În Cercul literar a fost de la începuturile sale sibiene o dominantă ce favoriza o cultivare a ironiei şi a umorului; într-un anumit sens fusesem influenţaţi încă din timpul războiului de o literatura romantică germană, iar romantismul german are o anumită trăsătură dominantă care era aceea a ironiei. Nu vreau să spun că numai dato-rită lecturilor noastre din roman-tici, sau din frecventarea din partea câtorva dintre noi a lui Kierkegaard, ironia a jucat un rol important în atmosfera Cercului, dar este cert că fiecare într-un fel sau altul am exersat aceasta pe pielea celorlalţi, a noastră şi între noi, a fiecăruia faţă de noi înşine. Uneori ironia aceasta era destul de greu de suportat. Să dau chiar exemplul meu; fiind începător, mai mic decât ceilalţi, la început am fost cam iritat atunci cînd Negoiţescu mă saluta de fiecare dată cu: „Salut umanismul incarnat!” sau când Radu Stanca, văzându-mă că vin cu Valéry sub braţ, îmi spunea: „Ce citeşti domnule?” Era înalt, un bărbat frumos, şi eu i-l arăt pe Valéry iar el spune: „Valéry e un... e merde”, spun în franceză pentru că e mai lejer, mai uşor, dar el o spunea neaoş, pe româneşte, ceea ce bineînţeles mă deranja în inocenţa, în nai-vitatea mea încă tinerească şi neexercitată în ironie. Iar această batjocură uşoară sau mai mult obrăznicie uşoară, mă irita profund, până când mi-am dat şi eu seama şi am început să o exersez şi eu faţă de alţii. La ironie se adăugau umorul, se-sizarea grotescului, a burles-cului şi altele cultivate de noi şi savurate, subliniate prin râsul nostru. Îmi aduc foarte bine aminte ce anume din absur-ditatea acestei lumi stârnea în noi râsul. Să vă povestesc o mică scenă pentru că, repet, vă rog să nu vă închipuiţi că cu toate suferinţele îndurate nu am râs pe vremea aceea, oricât de sinistră, şi încă din belşug. Aşadar, eram dat afară din postul de la Universitate în urma condam-nării, Negoiţescu devenise se-cretar la o şcoală profesională sau aşa ceva, după aceea bibliotecar la Biblioteca Aca-demiei – şi încă asta era mult – ori trebuie să spun că niciodată nu am râs cu atâta poftă, ca în acele vremuri de mizerie. E adevărat, mai era şi juneţea, tinereţea din noi, care ne făcea să râdem în anii aceia cumpliţi, stalinieni. Mă văd în piaţa mare a oraşului, o chemam şi o chem tot cu numele ei vechi: Piaţa Unirii. Luase pe atunci numele de Piaţa Libertăţii.

Ruxandra Cesereanu: Unirii se re-cheamă astăzi.
Nicolae Balotă: Bravo, deci paranteza pseudolibertăţii s-a terminat, ceea ce nu înseamnă că s-a isprăvit libertatea. Eram în Piaţa Unirii, deci, în faţa colţului unde se află jos librăria, iar alături e o clădire care pe vremuri fusese o bancă şi devenise în acea perioadă în care ne aflam noi, la sfârşitul anilor ’40, sediul, dacă nu mă înşel, al judeţenei Partidului comunist sau muncitoresc, cum se numea pe atunci. Stăteam împreună cu amicul Negoiţescu în faţa acestei clădiri, pe partea centrală a pieţii, şi privind spre ea începusem să râdem cu poftă şi destul de zgomotos, căci observasem o scenă care ne stârnise: în uşa mare, pe poarta aceasta a Sfintei Sfintelor din Cluj, vedeam intrând aferaţi activiştii de partid cu serviete sub braţ şi măşti serioase, grave, pe mutra lor rudimentară, cu şepcile lor muncitoreşti pe cap, cum cerea convenţia vremii, căci nu venise încă timpul arborării pălăriilor oficiale. Râdeam urmărind jocul acesta, mina care se schimba deodată pe figura acestor indivizi de cum se apropiau de clădirea Partidului căci se simţeau desigur obligaţi să ia aerul oficial şi pătruns de grele răspunderi al activistului de partid. Artificiul grotesc lua locul naturalului. Râdeam deci cu poftă când deodată doi, trei indivizi se apropie de noi; nu ne-am dat seama decât atunci cînd ne-am văzut înconjuraţi de aceştia. Mai era câte un trecător, nu era mulţimea care trece astăzi pe acolo, un du-te-vino continuu, iar cât despre maşini, nu era niciuna, decât, poate, rareori una neagră care apărea în faţa acelei porţi instituţionale. Nimic în rest. Vă puteţi închipui piaţa aceasta clujeană mult mai goală decât e azi. Şi vedeam deodată că printre cei ce se apropiau şi ne înconjurau unul ne întreabă: „Ce râdeţi?” Acum la repezeală nu îmi mai aduc aminte, dar am spus noi ceva, bineînţeles, n-am spus adevăratul motiv al râsului nostru. Individul continua să ne interogheze: „Dar de ce râdeţi la ora aceasta?” Era cam ora la care ne aflăm acum, între 10 şi 11. Înţelegeţi: amândoi, atât eu cât şi Negoiţescu eram daţi afară de peste tot, cred că nu aveam în momentul acela niciun fel de slujbă. Iar individul acela continua: „Unde lucraţi?” Amân-doi am spus că la bibliotecă, pentru că, într-adevăr, de obicei eu îmi făceam veacul în sala mare de depozit a Bibliotecii Academiei care era la etajul întâi al Bibliotecii Universitare – astăzi este mutată pe strada Kogălniceanu. Acolo fuseseră aduse cărţile din diferite biblioteci, îndeosebi din bi-bliotecile Bisericii Greco-Catolice care fusese desfiinţată sau, mă rog, unită cu Biserica Ortodoxă şi, ca atare, bibliotecile mari sau ce rămasese din bibliotecile seminariilor teologice, ale Episcopiilor de la Oradea, de la Cluj sau din bibliotecile mă-năstireşti, resturile lor, pentru că foarte multe cărţi fuseseră arse sau aruncate, cele care ră-măseseră fiind adevărate te-zaure, acestea fuseseră adunate acolo. Să amintesc printre ele doar resturile marii biblioteci a savantului latinist Timotei Cipariu. Deci, toate acestea constituiau fondul principal al Bibliotecii Academiei, unde era bibliotecar Lucian Blaga. Într-adevăr acolo lucram, dar nu ca angajat. Noroc că indivizii tenebroşi nu au insistat, nu ne-au obligat să prezentăm carnete ale locului de muncă, ci ne-au lăsat după câtva timp să ne vedem de drum, pentru că le spuneam că tocmai mergeam spre bibliotecă. Dar vă puteţi închipui dumneavoastră, cum e să te întrebe cineva ameninţător: “de ce râzi, de ce râdeţi şi de ce râdeţi la ora aceasta?”, care era o oră în care tot cetăţeanul trebuia să fie la lucru, la serviciul lui sau în fabrica lui. Deci, absurditatea curentă a vieţii cotidiene din perioada aceea este cert că într-un anumit fel am resimţit-o, am trăit-o, după cum ea ne-a oferit materie pentru reflecţie. Într-un anumit fel ne-a configurat chiar o anumită gândire. Căci, fireşte, nu ne ţineam doar de râs, nici nu ne ardea prea des de râs. A fost, pentru mine cel puţin, o perioadă de muncă intensă şi continuă, tocmai pentru că nu aveam decât prea puţine alte obligaţii. Neavând decât munci subalterne (munca „în acord” la Dicţionarul român-maghiar”, bibliotecar) nu mă interesam de carieră, nici de venit, ci de a dispune de cât mai mult timp liber pentru lucrările mele. Văd şi în această neputinţă sau nevoinţă de a ocupa posturi sau situatii mai importante drept un dar. Îmi terminasem, cum spuneam, studiile universitare – doctoratul aveam să-l dau mai târziu – şi de dimineaţa până seara şi de multe ori pe vremea aceea lucram şi noaptea, citeam, studiam, eram ziua întreagă într-o sală mare, glacială iarna, în depozitul Bibliotecii Academiei, pardosită cu un fel de ciment roşu – se spunea că este cu sânge de bou, nu ştiu nici astăzi dacă este adevărat –, în care urcai pe nişte schele metalice la rafturi şi găseai acolo, Dum-nezeule, operele complete, în superbe ediţii medievale, tomurile în mari in-folii ale scrierilor lui Toma de Aquino sau ale Sfântului Augustin şi atâtea şi atâtea alte cărţi, atîţia filosofi, atîţi literaţi pe care îi citeam cu pasiune, cu creionul în mână. În prealabil, dimineaţa, treceam pe la „micul bârlog al lui Faust” cum îl denumisem, o odăiţă mică sub o scăriţă (nu ştiu dacă nu s-a pus pe uşa ei, pentru că am tot rugat să se pună o tăbliţă acolo), scăriţa coboară într-o încăpere mai joasă, să fi fost un fel de încăpere de serviciu?, în care lui Blaga i se dăduse o măsuţă, un scaun, şi el, în halat alb, şedea cu clasificarea zecimală în faţă, căci era bibliotecar, sau poate mai bine zis făcea pe bibliotecarul, înainte de a i se face totuşi, ceva mai târziu, contractul traducerii lui Faust al lui Goethe, la care lucra acolo, de unde numele „Bârlogului”. Îl vizitam pe Blaga, veneam din depozit şi îi raportam dimineaţa ştirile pe care le auzisem cu o seară înainte la Radio Londra. Radio Londra era pe atunci ceea ce va fi ceva mai târziu Europa Liberă, unde aveam să colaborez şi eu. Observam că şi el ascultase informaţiile, dar mai voia să audă dintr-o gură mai tânără sau de la cineva care auzise poate mai bine prin perdeaua de bruiaj emisiunea acelui post, voia să afle şi din gura mea ştiri dătătoare de speranţă, întotdeauna dătătoare de speranţă, pentru că voiam noi să fie aşa, pentru că aveam în noi speranţa aceasta. În realitate au fost mulţi ani în care, obiectiv vorbind, nimic nu ne îngăduia să avem speranţe de ordin politic şi evident speranţe pentru noi înşine de ordin existenţial. Anii aceia au trecut, mă rog, nu vreau să mă extind asupra lor, ci să revin la Absurd.

Experienţa mult mai amplă, ca să zic aşa, a Absurdului am trăit-o în detenţia a doua, de la sfârşitul lui 1955 până în anul 1964, vreme de nouă ani. 1964 a fost anul graţierii, nu al am-nistierii, cum se afirmă în-deobşte, adică al eliberării tu-turor deţinuţilor politici din ţară. Dar această lungă detenţie a fost precedată, pentru mine, de ceea ce numesc anul Caietului albastru. Asupra acestui caiet al Jurnalului meu în care în acel an îmi notam reflecţiile, trările intime, întîmplările vieţii mele sau ale celor din jurul meu, ca şi cele ale vieţii publice, cu notele mele foarte critice la adresa comunismului voi reveni în partea următoare a convorbirii noastre. Anul Caietului albastru este cel dintre sfârşitul lui ’54 şi sfârşitul lui ’55. Mă stabilisem la Bucureşti, aveam un post de bibliotecar la Biblioteca Centrului de Documentare Medicală unde ajunsesem prin intervenţia unui fost coleg de liceu din Cluj. Frecventam în timpul meu liber Biblioteca Institutului de Relaţii Culturale cu Străinătatea pe Bulevardul Dacia. Era o bibliotecă bună, unde erau nişte foarte simpatice bibliotecare care îmi erau amice şi îmi furnizau în ascuns cărţile a căror difuzare era total interzisă; printre acestea erau şi operele lui Franz Kafka. Pentru mine, ele au constituit o revelaţie. Ultima înainte de arestare. Despre Kafka, bineînţeles nici nu se vorbea, pe vremea aceea, nu numai că nu apăruse nimic în presa noastră literară, dar mulţi dintre scriitori nici nu auziseră de el şi lucrul acesta apare chiar şi în Jurnalul meu unde notez că am făcut cunoştinţă cu Crohmălniceanu, criticul literar despre care ştiţi şi care avea o înaltă poziţie, să zicem oficială. Eu, Negoiţescu, Doinaş şi ceilalţi nu publicasem nimic, nu eram cunoscuţi. Crohmălniceanu vine la această bibliotecă şi o persoană care îl cunoştea şi mă cunoştea şi pe mine ne-a prezentat unul altuia; tocmai citeam un volum din Kafka. Crohmălniceanu nu numai că era un literat, ci şi un om citit, chiar în afara spaţiului literar marxist sau realist-socialist, era un om cultivat dar părea să nu-l fi citit pe Kafka. Ar fi trebuit să-l cunoască, chiar ca evreu, căci Kafka făcea parte dintre marii literaţi ai evreilor din Răsărit. S-a exprimat cu dispreţ şi oarecare silă despre Kafka, în termeni vagi, ca despre un scriitor decadent şi cu totul descompus. Contactul meu cu Kafka s-a petrecut deci în toamna lui ’55. Citisem nu întreaga operă ci doar romanele: Procesul, Castelul, America şi o parte din povestiri, când am fost închis. Lectura aceasta, îndeosebi a Procesului, urmată de presiunile anchetei timp de nouă luni în singurătatea unei celule de la Malmaison, centrul de anchete ale Securităţii din Bucureşti, urmată de procesul şi condamnarea mea, apoi de anii lungi de puşcărie, toate acestea au făcut ca să revin adeseori în reflecţiile mele din închisoare, în meditaţiile mele asupra Absurdului. Nu vreau nicidecum să spun că eram concentrat numai pe acestă temă, dar făcea parte într-adevăr din subiectele asupra cărora reflectam. Şi aceasta, ca să spun aşa, nu numai în sinea mea, ci şi în vorbirile mele. Căci, în anii de puşcărie am practicat ceea ce practic acum în faţa dum-neavoastră şi anume, ţineam nu prelegeri, căci asta ar fi prea pretenţios spus, dar povesteam. Am revenit şi nu odată, îndeosebi în faţa unor ascultători care erau de un anumit nivel, deci care puteau eventual să înţeleagă această problematică. Am să vă istorisesc numai o singură scenă de care îmi aduc clar aminte: vorbeam despre Kafka, vorbeam despre Absurd şi aceasta se petrecea în ceea ce numesc eu subpământa din Piteşti. Cuvântul subpământă nu-l găsiţi probabil, nu este prea comun în limba română; în Paginile bizare ale lui Urmuz se găseşte acest termen care s-ar putea ca, în Vechiul Regat, să fi fost folosit mai de mult pentru beci. Deci în Subpământa din Piteşti, este un capitol mai mare din Abisul luminat, cartea la care lucrez, cum vi s-a spus. El a apărut în România literară, printre alte capitole din această carte pe care le-am publicat prin presa noastră literară. Subpământa din Piteşti era o încăpere de pivniţă în care am petrecut vreo şase luni în 1959 spre 1960 şi unde eram înghesuiţi vreo 65-70 de deţinuţi. În cursul detenţiei erai trecut dintr-o celulă sau cameră într-alta, dintr-o închisoare într-alta. Mă aflam deci la Piteşti, aveam deja în spatetele meu cam patru ani de închisoare şi istoriseam seară de seară unui public, într-adevăr foarte ales: erau doi episcopi, profesori universitari, câţiva generali, printre care o persoană deose-bit de inteligentă, generalul Teodorescu, ultimul ataşat militar al României în Turcia, în timpul anilor de război, care luase parte şi la anumite tratative cu Aliaţii pentru ieşirea din război. Printre alţii se afla si profesorul Venczel din Cluj, un economist cu pre-ocupări filosofice, un prieten de bună amintire al meu. Le vorbeam tuturor, printre multe altele, despre Kafka şi evident despre chestiunile filosofice şi li-terare referitoare la Absurd. Am vorbit fără îndoială despre scrierile lui Camus, cred şi despre Sartre şi în genere despre speculaţiile mele care au avut, să zic aşa, ca obiect această temă. Reacţia, am observat-o însă de îndată, a fost de tulburare pentru mulţi. Vă rog să mă credeţi că istorisită de mine, evident o istorisire nu e acelaşi lucru cu lectura cărţii, dar, în acelaşi timp, nici nu poate avea exact impactul literar al lecturii, istorisirea se conjuga cu trăirea. Era deci impactul uman al povestirii în acel mediu unde cu toţii ne confruntasem cu absurditatea. Vedeam că povestirea mea îi tulbură pe unii în aşa măsură încât au venit să mă roage să nu mai continui. I-a tulburat teribil de mult Procesul şi Metamorfoza. Chiar şi acel general pe care l-am amintit, care fusese ataşat al României şi care era cum spuneam un om foarte inteligent, nu atât cultivat literar, dar care avea o inteligenţă receptivă şi cu care avusesem îndelungi convorbiri foarte interesante, a venit şi mi-a spus: „Domnule Balotă, dumneata, un om cre-dincios, cum poţi vorbi despre lucrurile acestea?” Încercam să pledez pentru interesul filosofic şi literar al acestei probleme, dar el îmi riposta, cu naivitate fireşte, însă reflectând imposibilitatea de a înţelege scandalul pentru raţiune pe care îl constituie absurdul: ”De ce nu vorbeşti despre basmele noastre populare pentru că şi acolo se petrec lucruri, întâmplări de felul acesta – se referea la Metamorfoza lui Kafka – transformări din acestea, dar mai omeneşte, desigur dumneata ştii mai bine să vorbeşti despre toate astea”. Am văzut că rareori în atmosfera aceea ceva tulbură mai rău decît atingerea, să zic aşa, a Absurdului. Nu era vorba numai despre Kafka ci, mai ales, ceea ce spuneam de la mine, pornind de la propria noastră experienţă, tulbura. Bineînţeles că luam seamă, în vorbirile mele, la reacţiile celorlalţi faţă de ele. Într-o cameră cum era cea din cetatea-închisoare Făgăraş, unde erau foşti ofiţeri de poliţie, jandarmi, categoriile acestea alcătuind majoritatea, o sală mare a acelei frumoase cetăţi clădită la origine de cavalerii teutoni, care a devenit muzeu de altfel încă din anii comunismului, sală înaltă, boltită, cu paturi de fier ridicate pe patru nivele, mă cocoţam până la nivelul cel mai de sus şi istoriseam de acolo pentru toţi seară de seară. Celor de acolo nu le vorbeam, binenţeles, nici despre absurd, nici despre alte teme mai dificile. Le povesteam filme, romane. Istoriseam odată unul din romanele lui Dostoievski şi atunci au observat unii că vizeta care era mult mai jos faţă de mine, n-o vedeam de unde mă aflam, se deschidea şi asta se întâmpla în timpul povestirii mele, atunci când era de pază un anumit gardian care era ţigan şi care stătea acolo şi asculta. Niciodată nu a intervenit să mă întrerupă. Nu peste tot era voie să faci lucrul acesta, acolo şi în acea perioadă era posibil. Eram în toamna lui 1956, puţin înainte de evenimentele din Ungaria, de revoluţia pe care am resimţit-o, pentru că situaţia din închisoare s-a schimbat, a devenit mai dură. Gardianul meu din Făgăraş stătea acolo în dreptul vizetei deschise şi asculta. Aşadar, erau camere în care vorbeam despre cu totul altceva şi nu ţineam un fel de mici prelegeri ca în subpământa din Piteşti. Dar acum să trecem mai departe pentru că nu vreau să întârzii asupra amănuntelor.

Povestiri despre închisoare

Ruxandra Cesereanu: Aici voiam eu să vă întreb ceva...

Nicolae Balotă: Desigur, cu cea mai mare plăcere, vă rog să mă întrerupeţi oricând simţiti nevoia.

Ruxandra Cesereanu: Acest lucru îl spuneam şi eu, e un curs interactiv, când aveţi ceva de întrebat, întrebaţi. Revenind, pe mine mă interesează ca psi-hologie cum înţelegeţi predilecţia acelui gardian pentru poveşti, pentru că există mai multe amintiri legate de perioadele de detenţie în care memorialiştii povestesc despre unii gardieni, în epoci care nu erau neapărat de teroare, care stăteau şi ascultau poveştile deţinuţilor.
Nicolae Balotă: Ştiu, de pildă, de la Cotruş, un alt amic de-al nostru din Cercul literar, care era un bun povestitor şi care a stat mai puţin în închisoare decât am stat eu, fiind închis şi eliberat puţin înainte de arestarea mea. El a fost simpatizant legionar, dar nu au putut să-i dovedească niciun fel de activitate legionară. Într-adevăr păstrase anumite sentimente şi mult mai târziu aveam să am lungi convorbiri în contradictoriu cu el. Răspund îndată şi la întrebarea dum-neavoastră, dar e în legătură cu aceasta. Trebuie să spun că a fost închis (mă refer la Cotruş), dacă nu mă înşel, doi sau trei ani, având şansa ca la sfîrşitul lui ’55 cînd eu intram în închisoare, să aibă loc o mică amnistie parţială, nu ca cea care avea să aibă loc în ’64, mult mai târziu şi care nu a fost, cum spuneam, juridic vorbind o amnistie, ci o graţiere uninominală a tuturor deţinuţilor în urma presiunii americane, deci nicidecum un act de clemenţă al Partidului Comunist. Aşadar, Cotruş istorisea Război şi pace de Tolstoi şi la un moment dat, tot pe vizeta mică asculta un gardian care îi spune: „Măi, mai mărit-o odată pe Nataşa asta, că-mi vine schimbul”. S-a întâmplat în realitate, să nu credeţi că sunt poveşti sau simple legende de puşcărie!

Ruxandra Cesereanu: Exact asta voiam să vă întreb dacă putem vorbi, sigur, vrând-nevrând, de un sindrom al ªeherezadei sau al Decame-ronului în condiţiile silite de detenţie, când nu numai că erau relatate, repovestite romane celebre, dar uneori erau chiar dilatate, mai erau adăugate capitole etc.
Nicolae Balotă: Nu m-am gândit niciodată, mărturisesc, la un asemenea sindrom. Este o supoziţie interesantă, care se poate aplica puşcăriaşilor a căror poate unică plăcere, al căror unic divertisment rezida în ascultarea unei povestiri. Dacă şi repre-zentantul sultanului (să nu vorbim de sultanul însuşi care nu era prezent în celule decât prin reprezentanţii săi, ofiţeri şi caralii), dacă şi aceştia trăiau un asemenea sindrom este mai greu de spus, ba chiar şi de presupus, în cele mai multe cazuri. Prea puţine au fost cazurile în care ei sucombau far-mecului povestirii. De cele mai multe ori urmăreau cu severitate pe povestitori. Aş putea spune că tăiau capul ªeherezadei înainte chiar ca aceasta să-şi poată depăna seducătoarea povestire.

Acum de ce să nu spun, chiar şi printre deţinuţi erau unii care nu apreciau povestirea sau măcar unele povestiri. Desigur, atunci când vorbeam unui public mai exigent, şi în genere aveam un public destul de exigent, pentru că oamenii politici deţinuţi erau oameni cultivaţi, relativ puţini erau, să zicem, oamenii mai simpli şi aceştia o duceau mai greu tocmai pentru că nu puteau gusta o povestire sau purta o discuţie interesantă cu alţii. Aici îngăduiţi-mi o scurtă paranteză. Noi întotdeauna ne-am închipuit că ţăranii sunt oameni robuşti şi fizic vorbind e cert că erau mai robuşti decât noi intelectualii de oraş, dar să ştiţi că rezistau mult mai greu în închisoare decât noi, şi nu rezistau din următoarea pricină: foamea la care eram supuşi sau rigorile din temniţă ne atingeau pe toţi să zicem aşa la fel, dar ceea ce nu era la fel, era faptul că noi, să dau exemplul meu, dar nu numai al meu, al lui Nicu Steinhardt despre care o să vă spun câteva cuvinte poate mai încolo, noi eram ocupaţi tot timpul, de dimineaţa până seara. În afara rugăciunilor, în afara meditaţiilor, dădeam lecţii de franceză, dădeam cursuri de filosofie, făceam cursuri despre teoria literară, scriam pe micile săpunaşe care ni se dădeau, un săpun brun, mirosind oribil, cred că nici în cazărmi nu se dădea aşa ceva pentru că era prea imund, mici bucăţi pe care presăram praf DTT, ce ni se dădea împotriva paraziţilor, şi apoi scriam pe această tăbliţă cu un beţigaş ascuţit numele unor presocratici greci sau, mai ştiu eu, câteva cuvinte în franceză, titlurile unor opere ale unui scriitor, date istorice şi altele pentru ca alţii să le înveţe. Odată am fost prins tocmai cu tăbliţa cu numele unor filosofi greci în mână la închisoarea din Piteşti, iar asta a însemnat şapte zile de Neagra, ori şapte zile de Neagra însemna să mănânci din două în două zile şi în rest să ţi se dea doar apă şi o bucăţică de turtoi, dar parcă nici acela nu se dădea. Sigur că veneai lihnit, sleit, plus frigul, plus ghiuleaua prinsă de picioare cu care te mişcai greu pentru că te răneau la glezne. Mulţi ani, nu foarte mulţi, să nu exagerez, cel puţin trei, patru ani după ce am ieşit mai aveam la glezne o pată brună din cauza lanţurilor care mă răniseră şi rămăsese acolo o cicatrice veche, o pată de onoare pentru că perioada de Neagra constituia pentru mine o mică chestiune de mândrie interioară. Merita să faci Neagra pentru Heraclit sau pentru Anaxagoras. Într-adevăr era greu, dar să ştiţi că mai ales între vîrsta de 30 şi 39 de ani, cât am fost închis, nu era nimic greu, cred că era vârsta cea mai bună pentru o asemenea experienţă. Mai greu era pentru cei care erau mai apropiaţi de vârsta dumneavoastră, vă rog să mă credeţi, sunteţi într-adevăr în toată puterea, dar dintre cei care au fost închişi pe la 19, 20, 21 de ani, foarte mulţi au făcut TBC şi au murit. Cei care, în schimb, aveau vârsta mea de acum, piereau cu siguranţă. La vârsta pe care o am acum, n-aş fi rezistat atâţia ani, dar nici atâtea luni, sau poate nici atâtea săptămâni, închis la vârsta pe care o am n-aş fi rezistat, în acele condiţii, mai mult de două-trei luni. Oamenii bătrâni mureau pe capete, am văzut murind destul de mulţi. Trebuie să diferenţiem epocile în istoria Gulagului românesc. Erau anumite pe-rioade mai dure, altele ceva mai clemente. Va trebui să se facă asemenea diferenţieri între perioade, ba chiar de la în-chisoare la închisoare. Erau, de asemenea, deosebiri între atitudinea gardienilor faţă de noi. Noi ne obişnuisem să spunem că din cele trei ture câte erau pe zi, două erau rele şi una era ceva mai puţin rea. Cam aşa ne obişnuiserăm noi să le judecăm, dar nu cred că era o chestiune, să zic aşa, prevăzută de autorităţi: doi să fie mai severi iar celălalt poate să fie ceva mai clement. Mi s-a întâmplat de pildă să întâlnesc şi o anume clemenţă atunci cînd am fost prins cu o cruciuliţă mică şi mă aşteptam ca acuşi-acuşi să vină să mă scoată din celulă, să mă ducă la Neagra. N-am fost niciodată chemat. Gardianul n-a făcut raport, fapt este că nu am fost pedepsit ceea ce ar fi fost absolut firesc, dacă se făcea un raport în legătură cu aceasta eram automat pedepsit.
Dar să mă întorc acum la Absurd. Ies din puşcărie şi vine acea primăvară, dacă o putem numi aşa, acel dezgheţ, perioada mai clementă de după 1965, în care mi-am dat seama pentru întâia oară că aş putea publica cele scrise de mine. O să vă istorisesc puţin mai încolo împrejurările, acum vreau să mă concentrez puţin ca să lichidez tema aceasta a Absurdului. Am ieşit într-adevăr cu foamea omului care atâţia ani n-a putut citi şi scrie. Eu care mă consider un om al cuvîntului scris, al cuvântului rostit şi al cuvântului citit, eu care nu citisem, nu rostisem sau scrisesem decât cuvinte răzleţe pe tăbliţe de săpun, am ieşit cu o foame imensă de lectură, de scris şi bineînţeles mi-am reluat activitatea, mai întâi ca „negru”, scriind texte, traducând şi publicând sub numele unor prieteni. N-am găsit timp de un an şi jumătate nicio slujbă, căci eram izgonit de îndată ce „cadrele” aflau că ieşisem din puşcărie. În cele din urmă am devenit redactor la o revistă care pornea sau repornea, era vechea revistă “Familia” din Oradea, pentru ca mult mai târziu să revin la Bucureşti la Institutul Călinescu. Dar în perioada de la început cu foamea aceea pe care o aveam în mine de a citi, de a afla, am găsit primele texte ale lui Eugen Ionescu. În legătură cu Ionescu însă trebuie să mă întorc puţin în urmă pentru că s-a petrecut un lucru care face parte din amintirile mele frumoase din detenţie, căci n-au lipsit amintirile frumoase. E momentul să vă mărturisesc că, de altfel, con-sider detenţia ca unul dintre cele mai însemnate daruri ce mi s-au făcut în viaţă. Evident, daruri nu din partea Securităţii şi a Justiţiei, care mă condamnaseră. Nu, din partea cu totul altcuiva. Când am intrat eu în închisoare auzisem bineînţeles de Eugène Ionesco, nu-l citisem, doar ceva din ceea ce scrisese şi publicase el încă din tinereţile sale româneşti, înainte de plecarea în străinătate. Citisem acel NU, pamfletul său critic. Aflasem însă în anul 1955, înainte cu câteva luni de arestare, de la prietenii mei bucureşteni, unele noutăţi cam vagi despre acel Ionescu de altă dată, de care unii dintre cei mai vârstnici îşi aminteau, câţiva chiar l-au cunoscut sau îl citiseră, vreau să spun că citiseră scrierile sale mai vechi din România, aflasem deci că acest Ionesco se bucură de un anumit succes pe scenele pariziene. Se ştiau puţine lucruri despre aceasta, şi nimeni nu cunoştea piesele sale. Aflasem lucrul acesta. În schimb, cinci ani mai târziu, eu fiind tot în închisoare îl întâlnesc, într-o zi binecuvântată, pe Nicu Steinhardt, la Jilava. Nu îl cunoşteam pe el, ci pe cei din lot cu el, intraţi cu toţii mult mai târziu decât mine în închisoare, pe Dinu Pillat, pe Paleologu, pe Noica. Făcusem cunoştinţă de altfel cu ei chiar în acele ultime luni ale anului, încă o dată spun, an pentru mine al Caietului albastru. De Nicu Steinhardt nici nu auzisem, probabil nu fusese atât de apropiat de ei cum a fost după aceea, vreau să spun după ce a fost integrat în acest grup. În orice caz nu auzisem de el, dar fac cunoştinţă cu el în închisoare. El auzise de mine de la prietenii săi şi de la Negoiţescu pe care îl cunoscuse afară. Steinhardt avusese timp în anii pe care eu îi petrecusem în puşcărie să citească, printre altele, primele două volume, dacă nu chiar trei, aici amintirea mea nu e chiar exactă, din teatrul lui Ionesco. În orice caz, acolo în cele doar câteva săptămâni, nici de luni nu pot să vorbesc, ale şederii noastre împreună, mi-a vorbit despre Ionesco. Mult mai târziu, în Jurnalul fericirii, într-un capitolaş scrie ce i-am dat eu lui, dar în bunătatea şi în umilinţa lui nu scrie ce mi-a dat el mie. Eu într-adevăr ceea ce îi dădusem, cum scrie el, este că l-am învăţat Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care şi eu o învăţasem în puşcărie, nu veneam cu ea ştiută pe dinafară, am învăţat-o prin perete la Jilava, dincolo de care se afla un om pe care nu l-am văzut nici atunci şi nici mai târziu, şi care era episcopul Hirţea, episcop catolic al Oradiei. Se afla într-o încăpere pentru bolnavi, de unde printr-un prieten de-al meu cu care comunicam foarte bine prin Morse, zile şi săptămâni de-a rândul mi-a transmis textul liturgic. Să ştiţi că merge foarte încet, de fiecare dată o mică părticică pe care o învăţam pe dinafară şi aşa am învăţat toată liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur cu rugăciunile de taină ale preotului, pe care nu le ascultă îndeobşte credinciosul obişnuit, care sunt foarte frumoase, şi de asemenea Misa latină. Deci, le-am învăţat acestea, ori eu i le-am predat mai târziu lui Nicu Steinhardt, ce e drept nu şi Misa latină, pentru că nu am mai avut timp, am fi trecut noi şi la ea, dar, cum ziceam, Liturghia răsăriteană. El scrie despre învăţarea acesteia în Jurnalul fericirii, nu scrie însă că el mi-a oferit, printre alte câteva lucruri pe care mi le-a istorisit, un adevărat regal teatral. Mi-a istorisit şi jucat pe Ionesco şi mi l-a jucat cu un haz, în care era şi puţină sare de umor evreiesc, şi trebuie să spun că m-am delectat cum niciodată după aceea nu m-am delectat văzând interpretări celebre ale pieselor lui Ionesco.

Ruxandra Cesereanu: Ce anume a interpretat? Cântăreaţa cheală? Sau a făcut un potpuriu din Ionesco?

Nicolae Balotă: Nu! luase la rând, tacticos, Cântăreaţa cheală, La leçon, Les Victimes du devoir, toate piesele până la Tueur sans gage. De aceea bănuiesc că numai primele două volume le citise pentru că a înaintat frumos şi cu o foarte bună amintire a textelor; atunci când le-am citit mai târziu, am recunoscut perfect piesele. Ele nu mai aveau, ce e drept, savoarea povestirii lui Nicu Steinhardt. Dar trebuie să vă spun din nou în legătură cu atmosfera din celulă. Absurdul nu numai la Piteşti îi irita pe unii, cum spuneam adineaori despre cei cărora le povesteam din Kafka şi le vorbeam despre Absurd, dar şi aici era greu de suportat pentru cei din jur. Trebuie să spun că era şi o anumită animozitate antisemită, Steinhardt nu se bucura decât rar de o adevărată simpatie, ca să nu vorbesc de profundul meu ataşament; el era un om bun, dar era evreu şi în zadar era mai credincios, mai bun creştin, mai bun român decât toţi românii pe care îi întâlnisem şi decât toţi creştinii-ortodocşi pe care îi întâlnisem, cu toate acestea era privit de unii cu animozitate. Chiar şi pentru acest motiv, el îmi prezenta sau, mai exact, reprezenta piesele lui Ionesco în şoaptă. Aveam, de altfel, printre noi, în celulă, un mare turnător, unul care ne denunţa gardienilor pe faţă; era un muncitor de undeva de lângă Bucureşti care ne ameninţa tot timpul. Deci Nicu Steinhardt putea să-mi transmită şi să-mi joace doar în şoaptă piesele.

Ruxandra Cesereanu: Dar ce înţelegeţi prin faptul că vă juca piesele lui Ionesco?

Nicolae Balotă: Sigur că nu interpreta ca pe o scenă, dar făcea simţite cele prezentate sub forma povestirii sau a dialogului scenic. Găseam în povestirea lui spectacolul, mimica, gestul. I-am povestit lui Eugen Ionescu, mult mai târziu, când am ajuns la Paris şi am făcut cunoştinţă cu el, ceea ce vă povestesc acum dumneavoastră. I-am spus că între timp îl văzusem pe Jean-Louis Barrault în Rinocerii şi pe alţi actori faimoşi jucând în piesele lui, dar că niciunul nu m-a convins asemenea lui Steinhardt, şi nu mi-a transmis ca acesta delectarea produsă de textul ionescian, pe care acum îl cunoşteam bine, mai ales din lectura atentă a tuturor scrierilor sale, despre care deja scrisesem o parte întreagă a studiului meu apărut în cartea Literatura absurdului.

Ruxandra Cesereanu: Şi care a fost comentariul lui Eugen Ionesco?

Nicolae Balotă: Era un om cu foarte mult umor, dar în acelaşi timp şi foarte sensibil. A început să plângă, a lăcrimat.
Ruxandra Cesereanu: Fireşte, pentru că e o onoare teribilă în închisoare să se petreacă un fel de comuniune între doi oameni prin intermediul lui Ionesco.

După închisoare

Nicolae Balotă: Am rămas în continuare legat de Nicu Steinhardt, pe care din nefericire, multă vreme nu l-am văzut, după ce am plecat din ţară. Până atunci venise la noi acasă, mai ales după ce mă căsătorisem, aveam şi un copilaş, iar el era foarte ataşat de băieţelul acesta. Să ne întoarcem însă la Absurd. Aflasem de Ionesco şi am căutat să-l citesc, după ce am ieşit din închisoare, şi i-am găsit volumele de Teatru apărute la Gallimard. Ceva mai târziu mi s-a întâmplat chiar o chestiune destul de ciudată pentru acele timpuri. Anumite oficine din străinătate care erau subvenţionate, cum am aflat eu mai târziu ajungând acolo, din America, trimiteau unor persoane din ţară cărţi. Am primit în felul acesta destul de multe volume, de cele mai multe ori prin poştă. Atmosfera timpului între 1965-1970 era mai blândă, autorităţile mai permisive. Am primit astfel, printre altele, cărţile lui Eliade. Tot astfel fiind redactor la revista “Familia” din Oradea, în aceiaşi ani, se prezintă odată în redacţie un domn care avea un accent puternic spaniol, dar care vorbea destul de bine româneşte şi spunea că este de la Legaţia Spaniei, nu era Ambasadă pe atunci, din Bucureşti. A spus că vine pentru că cineva l-a însărcinat la Paris să aducă nişte cărţi pentru mine şi mi-a dat cele patru volume apărute pînă atunci din teatrul lui Eugen Ionesco. Nu l-am mai văzut pe domnul acesta, şi-a luat rămas-bun şi a plecat. În orice caz am primit cărţile, le aveam şi întrucât începând din februarie ’65 începusem să public eseuri, articole în revistele literare – am să vă istorisesc şi aceste împrejurări pentru că sunt legate de chestiunea noastră – am scris şi publicat în revista „Luceafărul” o serie dedicată literaturii absurdului. Adunasem deja destul de mult material şi numeroase reflecţii în legătură cu aceasta, la Bucureşti găsisem cartea lui Martin Esslin despre teatrul Absurdului, găsisem texte la poetul Adrian Maniu, care nu ştiu de unde le avea pentru că nu citea în engleză, dar mi le-a dat mie, texte în originalul englez din teatrul lui Becket şi multe altele. Îmi dădeam seama că este o întreagă faună literară a absurdului, sau cel puţin un curent, un moment în care vedeam că Absurdul joacă în literatură (nu numai în teatru, cum arătase Esslin) un rol important. După cum am spus, în februarie ’65 publicasem un prim text în pagina de literatură a “Luceafărului”, pagină de care răspundea Toma Pavel, pe vremea aceea. El mi-a propus să încerc publicarea unui eseu sub semnătura mea, nu doar ca „negru” sub numele prietenilor, cum făcusem până atunci. Tot prin mijlocirea unui prieten, Mihai Şora, pe care de asemenea îl ştiţi şi care pe vremea aceea era director adjunct, dar de fapt el conducea ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), care urma să devină editura Eminescu, am avut un prim contract editorial. Mi-a spus să încercăm deocamdată să publicăm sub numele meu o traducere şi mi-a oferit să traduc din germană marea carte în două volume a lui Jakob Burckhardt: Die Kultur der Renaissance in Italien. Cartea aceasta avea să apară, dar între timp începusem să public, cum spuneam, prin revistele literare, la îndemnul şi cu ajutorul iniţial al lui Toma Pavel. Nu ştiu dacă aţi auzit de el...

Ruxandra Cesereanu: Au auzit sau ar fi trebuit sa audă.

Nicolae Balotă: Ei bine, Toma Pavel îmi spune într-o zi – lucram deja la traducerea din Burckhardt – că ar trebui să încercăm să introducem un articol al meu, semnat de astă dată cu numele meu în ”Luceafărul”, la pagina de literatură străină de care răspundea el şi mă întreabă despre ce aş vrea să scriu. Cum tocmai îl citisem pe Joyce, i-am propus să scriu un eseu în legătură cu opera marelui ir-landez, despre care nu se mai scrisese de la Eliade încoace, de dinainte de război, nimic. Făcea parte dintre scriitorii „decadenţi” interzişi şi publicul cititor nici nu mai ştia de el. Scriu deci un mic eseu căruia îi dau titlul “Impasul lui Ulysse”. Toma Pavel îmi spune că dacă va fi întrebat de Eugen Barbu, care era directorul de revistă, sau de alţii la sedinţa de număr, cine e Balotă ăsta, el va spune că nu mă cunoaşte, dar va spune că o cunoaşte pe sora mea, care era artistă-textilistă şi profesoară la Institutul de Artă din Bucureşti, că o cunoaştea pe ea şi că ea este cea care i-a dat textul fratelui ei pe care el nu-l cunoaşte. Zis şi făcut, dau eseul despre Joyce intitulat Impasul lui Ulysse şi mergem amândoi la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei unde alegem o veche gravură înfăţişîndu-l pe Ulise pentru ilustraţie. S-a făcut o pagină frumoasă şi apare textul acesta. Într-adevăr, la şedinţa de număr, îl întreabă Eugen Barbu pe Toma Pavel: cine e Balotă ăsta iar el spune, cum ne înţelesesem, că nu mă cunoaşte pe mine, ci pe sora mea; se râde, bănuindu-se o relaţie de fuste – nu era cazul, biata soră-mea nu avea de-a face cu aşa ceva – în sfârşit textul apare. Două-trei zile mai târziu îmi transmite Toma Pavel că Barbu vrea să mă vadă pentru că i-a plăcut foarte mult textul. Mă duc la el, a fost singura dată cînd am stat de vorbă cu el, mă rog, ne-am mai încrucişat aşa pe culuare. Când l-am întâlnit, binenţeles ştia deja că fusesem în puşcărie, dar îmi spune: „Tovarăşe Balotă am citit articolul dumitale, mi-a plăcut mult, e foarte interesant, ştiu că ai fost în puşcărie, dar de ce”. Eu îi spun în mare cam de ce am fost şi îmi spune că nu face nimic. Se vedea că se interesase şi că primise o aprobare, sau poate că nici nu se interesase dar se simţea suficient de tare pentru ca să ia pe umerii săi politici această povară, pentru că în momentul acela, tuturor celor care ieşisem ni s-a dat într-un fel încuviinţarea din partea unui regim al lui Ceauşescu încă incipient şi încă nu încremenit în ceea ce urma să fie, să zicem ceauşismul propriu-zis. La început părea totul a fi deschis, posibil. Îmi aduc aminte de persoane, cum era distisul eseist mai vârstnic Ion Biberi pe care l-am întâlnit în perioada aceea şi care îmi făcea elogiul lui Ceauşescu. Era un om sincer, dar era un om mai în vârstă care nu-şi dădea seama exact de situaţie şi care vedea în Ceauşescu un conducător liberalizator. Erau făpturi mai naive, cum era de pildă mama prietenului meu Negoiţescu. Acesta, ca şi mine, nu era câtuşi de puţin un entuziast al regimului lui Ceauşescu, căci era tot comunismul în faţa noastră, regim pe care nu puteam să-l acceptăm. Dar Nego îmi spunea, râzând: „Mama se roagă în fiecare zi pentru Ceauşescu, pentru că mi-a permis mie să public, să scriu”. Să lăsăm însă chestiunea aceasta. În cadrul articolelor pe care le-am scris şi pe care le-am publicat atunci în ”Luceafărul”, după un articol despre Joyce, apoi altul despre Claudel, altele despre Proust şi alţi scriitori, nu aveam absolut deloc în vedere perspectiva estetică sau cultural-politică marxistă. Vă rog să mă credeţi şi să reţineţi acest lucru, pentru mine, dar cred că şi pentru alţii, a scrie în perioada aceea (poate mai mult decât alţii, pentru că eram prin lecturile mele mai legat de toate acestea) era ceva de ordin vital, de importanţă existenţială. În a scrie şi a publica un text despre Claudel, eu fiind credincios catolic, în afara faptului că am o admiraţie pentru poetul Claudel, intra şi o componentă, să zicem nu de ordin confesional, dar de ordin religios. Să scrii despre Marile ode claudeliene, să scrii despre teatrul său religios era pentru mine foarte important. În genere, toate eseurile mele, studiile mele închinate scriitorilor din literatura universală, cum aveau să fie cele privind literatura mai nouă, seria închinată literaturii Absurdului, seria privind „Noul roman francez”, toate aceste texte lărgeau pentru mine corpul libertăţilor noastre. De fiecare dată părea că mai împingeam puţin, mai învingeam întrucâtva zidurile care ne împrejmuiau. Poate ne închipuiam chiar mai mult, deşi nu cred, dar în orice caz socoteam că respirăm mai liber, scriind, pentru că textele acestea apăreau exact aşa cum le scriam. Trebuie să spun că nu făceam niciun fel de concesiune, dovadă că toate studiile mele din acea epocă le-am putut republica la fel şi în condiţiile noi, ale liberalizării de după 1990. Astfel articolele despre Literatura absurdului, mult amplificate, devenite adevărate studii au apărut în cartea pe care o cunoaşteţi, publicată în 1971, care la rândul ei va fi reeditată la fel în anul 2000. N-a trebuit să fac nicio modificare în corpul ei, pentru că nu trebuia să elimin sau să schimb eventualele concesiuni pe care să le-aş fi făcut în ’71. Acum despre apariţia acestei cărţi doar atât: în ’65-’66 când public o primă serie de articole cu privire la literatura Absurdului, extind mult sfera acestui concept. Pentru mine din capul locului, Absurdul nu putea să se rezume doar la o moda-litate estetică a dramaturgiei din acea vreme, la teatrul Absurdu-lui, cum îl definea Martin Esslin în cartea sa, el fiind de altfel un foarte pertinent cronicar drama-tic, iar cronicile sale dramatice au alcătuit cartea lui. Îmi formasem, cum am căutat să vi-o arăt, o viziune mult mai amplă asupra Absurdului, o viziune ce implica o perspectivă filosofică, de la logică, prin epistemologie la metafizică, apoi o întreagă genealogie literară a Absurdului, cu strămoşi literari depărtaţi (în linia grotescului baroc, a ironiei romantice etc.), dar şi antecesori mai apropiaţi (Jarry, Lewis Carroll, Christian Morgenstern). ªi apoi, chiar în literatura contemporană, absurdul nu-şi aroga un spaţiu doar în teatru. Această viziune mai vastă a determinat elaborarea cărţii mele pe care o cunoaşteţi, carte care întitulată Literatura absurdului fusese prezentată de mine – înainte de publicarea ei – ca teză de doctorat, examen susţinut aici la Universitatea din Cluj. Cartea apare în 1971, sub titlul Lupta cu Absurdul. De ce acest titlu? Ghinionul istoric a făcut ca momentul apariţiei să coincidă cu aşa numitele „Teze din Iulie 1971" emise de Comitetul Central al Partidului Comunist. Ceauşescu, întors din Extremul Orient, lansase aceste „teze” ale sale, în care descopeream cu oroare o întoarcere la rigorile culturale anterioare dintre cele mai staliniste, reamintind tezele lui Jdanov din Uniunea Sovietică. Eram surprinşi nu numai noi cei ieşiţi din puşcărie, cei care din capul locului puteam să ne considerăm că suntem reac-ţionari, în sensul bun al cu-vîntului, ci chiar şi unii dintre cei pe „linie”, ba chiar unii din „nomenclatura” comunistă. Am văzut chiar şi la unii din aceştia o reacţie negativă. Ţin minte că era la conducerea Consiliului Culturii un oarecare domn Macovei. L-am văzut o singură dată. Mi se conferise un premiu al Consiliului Culturii pentru volumul Labirint, care apăruse. Urma chiar în acele zile să ni se înmâneze acest premiu mie şi altor câţiva scriitori, printre care poetului Philippide, criticului Cioculescu şi altora. Ni s-a înmânat acest premiu într-o atmosferă sinistră, de derută a celor de la Consiliul Culturii, căci tocmai apăruseră deja funestele „Teze”. A fost pentru prima dată, şi ultima, când am fost într-o casă oficială. Nu mai ştiu exact unde se afla acest Consiliu, dar mă văd în birou aşteptându-l pe acest Macovei, care apare livid, tocmai fusese dat afară, dar aşa cum erau daţi afară unii dintre ştabii aceştia ai timpului, căci ulterior a fost trimis în străinătate, la Paris, aşa că nu era chiar o dare-afară prea greu de suportat. În momentul acela părea însă la pământ. Printre noi era şi Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor pe care l-am auzit, pentru întâia oară, pe el care adeseori jucase rolul servil al unui vechil credincios al re-gimului să recunoască, afirmând de astă dată: „Au apărut aceste Teze, dar trebuie să vă spun că nu ne mai putem întoarce la proletcultismul dinainte şi nu ne vom întoarce la ceea ce a fost înainte... scriitorul trebuie să creeze liber. Niciunul dintre scriitorii noştri nu se va întoarce la proletcultism...”. Era pentru prima dată că acest om, care fusese şi mai era purtător de cuvânt şi de steag roşu al regimului, apăra întrucâtva anumite poziţii pe care le vedeam periclitate. Acelaşi discurs l-am auzit atunci la Institutul de Istorie şi Teorie literară G. Călinescu, unde era director profesorul Dima, însă director adjunct era Mihai Novicov, care fusese unul dintre marii tartori ideologici ai regimului. Or acesta, la un fel de şedinţă sau reuniune care a avut loc chiar în legătură cu faimoasele „Teze” afirma: „Tezele acestea nu trebuie să ne în-grădească libertatea cercetării şi creaţiei...”. Vorbea cu puternicul său accent rusesc, susţinând în mod surprinzător cauza li-bertăţilor... Doreşti să spui ceva?
Ruxandra Cesereanu: Voiam numai să le spun lor, studenţilor, să îşi aducă aminte că atunci când am predat istoria României de la 23 august ’44 pînă la 22 decembrie ’89, punctasem momentul acesta al „Tezelor din iulie ’71", spunând că în momentul acesta începe re-stalinizarea şi vorbisem despre protocronism. Nu mai e, într-adevăr, întoarcerea proletcul-tismului, nu se mai ajunge la excesele acelea, dar reîncepe tendinţa aceasta de închidere.

Nicolae Balotă: Văd că timpul înaintează foarte repede. Ne-am rătăcit în anumite amănunte, dar sper să nu vă fi plictisit. Deci cartea mea despre Absurd trebuia să apară în momentul acela şi directorul editurii Univers, prudent şi suspicios, îmi spune: „Să ştii, cartea e periclitată, s-ar putea să nu apară, din cauza acestor Teze absurde, ce să facem?” Director era Romul Munteanu, profesor de Literatură comparată la Universitatea din Bucureşti. Un om care făcuse compromisurile de rigoare, membru de Partid etc., dar nu era dintre cei mai răi. Acum este cert că el a jucat un rol şi anume, nu voia, fiiindcă devenise de curând director al acestei edituri, nu voia să-şi înceapă directoratul tocmai printr-un scandal, o carte refuzată, respinsă de cenzură întrucât prezintă erori ideologice. El îmi propuse atunci următorul lucru şi anume spunea: „Eu m-am gîndit să îi schimbăm titlul - titlul era Literatura Absurdului, susţinusem cum am spus cu acest titlu doctoratul cu vechiul meu profesor de estetică, Liviu Rusu, pe care dumneavoastră nu l-aţi mai apucat pentru că a murit... În acei ani eram deja plecat în străinătate. În orice caz, Romul Munteanu îmi spune: „Uite, m-am gândit aşa, cartea trebuie totuşi salvată pentru că noi am tipărit-o, este gata şi, dacă acum o oprim, asta nu e bine nici pentru editură, nici pentru dumneata, acceptă, te rog, poate o putem salva, să poarte în locul titlului Literatura Absurdului, titlul de Lupta cu Absurdul, ca să pot avea şi eu un argument dacă voi fi tras la răspundere, că dumneata nu ai să fii solicitat, cel mult ţi se va scoate cartea, dar eu voi fi tras la răspundere pentru că e o carte în care se face apologia Absurdului”. Eu i-am ripostat că nu făceam în carte apologia Absurdului, că a afirma asta e o prostie. „Dar ei (comuniştii adică) cred că ori lauzi, ori critici. Ori dacă zici Lupta cu Absurdul, cum îţi propun să întitulăm cartea e ca şi cum nu ai fi cu Absurdul, ci împotriva..”. În orice caz, Romul Munteanu rotofei, rubicond, bun de gură, iscusit în manevre, jovial, născocise o soluţie. Nu i-am spus pe loc că sunt de acord, căci nu prea îmi plăcea această modificare, i-am spus că mă mai gîndesc. Mă gîndeam că în definitiv, cu titlul de Lupta cu Absurdul e totuşi o posibilitate de a publica volumul fără nici o modificare de fond. El îmi garantase că nu se va modifica nimic, că aşa cum am scris-o, aşa cum a fost deja tipărită aşa va apare: „Dacă este vorba despre Lupta cu Absurdul, nu înseamnă că eşti împotrivă, dar eu pot spune, dacă cei de la C.C. (Comitetul Central al PCR) mă întreabă ceva, că tu eşti împotriva Absurdului. La fel de stupid ca elogiul Absurdului pentru că nu e nici elogiu, ci un examen critic.. Dar uite cum începe capitolul cu Kafka cu lupta aia între mîini, răsfoise cartea pentru că nu cred că o citise, dar răsfoise cartea, şi s-au confruntat cu Absurdul..”. Am acceptat. Aceasta a fost, aş putea spune în ceea ce priveşte cărţile mele, a fost singura concesiune. Cartea a apărut sub titlul de Lupta cu Absurdul.

Ruxandra Cesereanu: Dar să ştiţi că eu care nu am ştiut povestea aceasta, nu am perceput titlul aşa, ci în sens camusian, în sensul explicaţiei pe care o dă Camus.
Nicolae Balotă: Adevărul este că şi eu mi-am zis acelaşi lucru când am acceptat. În definitiv, intelectualul, într-un anumit sens, este omul care caută şi care găseşte justificări foarte uşor. Aceasta este şi o primejdie, pentru că uneori găsim justificări unor fapte imorale sau amorale sau găsim justificări la fel de injuste cum este motivarea faptelor eroice. Poate părea stu-pid să-ţi dai viaţa pentru o idee, pentru un cuvânt şi totuşi nu este, nu este câtuşi de puţin stupid, chiar dacă nu este motivat, dacă actul apare de-a dreptul gratuit. Căutăm uneori în noi justificări de ordin moral ale unui act de sacrificiu. Dar nu e nevoie de justificare de acest ordin, sacrificiul fiind, după părerea mea, actul poate cel mai sublim care nu are nevoie de motivări, căci dăruirea de noi înşine iubitoare, pentru ceva, pentru cineva, îşi are valoarea, deci justificarea în sine. Altfel poate să pară o absurditate, în definitiv de ce să mori pentru ţară, ce înseamnă asta? Mă rog, nu toate cauzele sunt echivalente, nu toate sacrificiile sunt la fel sacre, dar e cert că intelectualul găseşte justificări chiar şi pentru acte ce nu implică valori absolute. Am găsit într-adevăr şi eu justificarea aceasta şi am acceptat. Totuşi, la reeditarea cărţii în anul 2000 m-am întors la vechiul şi ade-văratul titlu al acestei cărţi, atunci când am publicat la Editura Teora a doua ei ediţie. Însă Teora este o editură, mi-am dat seama ulterior, eu fiind în străinătate nu mi-am dat bine seama dinainte, o editură care scoate cărţi mai degrabă tehnice, cum sunt cele privind informatica şi doar puţine cărţi literare, deci acestea nu prea intră în circuitul obişnuit al cititorilor de literatură. E adevărat că ediţia s-a epuizat repede, e foarte frumos volumul, mai frumos decât fusese în ediţia din ’71, în plus includea şi am dorit acest lucru, ceea ce era şi firesc, întreaga mea monografie Urmuz. Pentru că în perioada aceea cînd am lucrat la Literatura absurdului am fost preocupat de o sferă mai largă privitoare la Absurd şi astfel m-au atras aşa numitele Pagini bizare ale lui Urmuz, la care am făcut un comentariu. Glosele mele la Urmuz sunt cam de cinci ori mai multe în volum decât cele vreo 50-60 de pagini ale lui. Ionescu citise atât Urmuzul meu cât şi Literatura Absurdului...Îmi propusese să publicăm un volum împreună, în care el să traducă în franţuzeşte toate Paginile bizare urmuziene, iar eu să traduc propriul meu comentariu la acestea. Dar, bietul, era prea bătrân pentru a mai putea întreprinde acea tălmăcire (avea câteva texte ale lui Urmuz traduse de el şi publicate mai demult), iar eu, mărturisesc, nu-mi prea venea să mă traduc pe mine însumi. Preferam să scriu o altă carte (era chiar volumul întitulat Parisul e o carte la care lucram şi care a apărut în 1993). Cât despre Literatura absurdului, îmi spunea Ionescu, îi plăcuse, îl interesase ce anume scri-sesem despre el, dar a avut o obiecţie la acel capitol şi este interesant acest lucru, şi cu asta voi încheia micul periplu prin spaţiul Absurdului, pentru că aş fi vrut să mai vorbesc şi în legătură cu altceva.

Ruxandra Cesereanu: Ce anume v-a reproşat Ionesco?
Nicolae Balotă: El mi-a reproşat următorul lucru, mi-a spus aşa: „Eu nu sunt un scriitor al Absurdului, da...absurdul e prezent în ficţiunile mele, dar acestea nu se pot reduce la absurd...”. De fapt, eram de acord cu el. Nici Ionescu, nici Beckett nu se reduc la tematica absurdului. I-am amintit lui Ionescu un capitol final al textului pe care i-l dedicasem în acea carte. Vorbeam despre rea-bilitarea tragicului la care năzuia de fapt dramaturgia sa. Căutarea unei regăsiri a surselor tragicului ca şi a unor modalităţi noi de exprimare literară a tragicului sunt evidente atât în opera sa cât şi în aceea a lui Beckett, cu toate deosebirile în viziune şi punere în perspectivă dintre cei doi. Aceste deosebiri determină chiar şi diferenţele în tratarea Absurdului din partea unuia şi a altuia. Trebuie să spun că eram mai preocupat pe vremea primilor mei ani parizieni de problematica tragediei şi a tragicului decât de aceea a absurdului, pe care o tratasem cu vreo zece ani în urmă şi de care mă îndepărtasem mult. Când l-am întâlnit, în 1981, pe Eugen Ionescu, nu mă mai interesa demult Absurdul. A regăsi Tragicul, a-l reîntâlni în men-talitatea noastră, în Welt-anschauung-ul nostru şi evident în creaţia literară, aceasta da, mă interesa mult şi unele scrieri ale mele din acea perioadă poartă marca acestei preocupări. Deci, eram convins şi îi spuneam şi lui Ionecu, după cum sper că reiese şi din carte, pentru eventualii cititori ai ei, că Absurdul nici nu joacă acelaşi rol, nici nu are aceeaşi configuraţie la Camus şi la Kafka, sau la Ionesco şi la Beckett, sau la Jarry şi la Ionesco, dar constituie doar un fel de conjuncţie, un fel de ţesut conjunctiv, este legătura pe care un numitor comun o poate face între creatori diverşi, între opere diferite. Între numeroşii scriitori trataţi în Literatura absurdului, deosebirile sunt mai multe decât asemănările. Între toţi aceştia, pornind de la cei mai vechi, de la strămoşii literari ai absurdului, de la Jarry, de la predecesori, ca să nu mai vorbesc despre legăturile Barocului cu Absurdul, nu există nicidecum o identitate tematică sau structurală. Cu atât mai puţin este posibilă o asemenea identificare între cei vechi şi scriitorii contemporani Kafka, Camus, mai apoi Ionesco, Beckett şi toţi ceilalţi. Fiecare ar fi avut dreptul să protesteze la reducerea operei sale şi tratarea ei doar prin prisma absurdului. Atât doar că eu nu procedam reducţionist. Ipostazierea absurdului nu înseamnă reducerea creaţiei tuturor acelor scriitori la unica temă, sau la o unică prismă a absurdului.

Bun, hai să lăsăm, dacă vreţi, Absurdul de-o parte. Mărturisesc că aş fi vrut când mă gîndeam atunci cînd a avut gentileţea doamna profesoară ...

Ruxandra Cesereanu: Aşa îmi spuneţi tot timpul... dar eu aş vrea să ...

Nicolae Balotă: ...şi buna noastră prietenă, şi într-adevăr admirabila cercetătoare, şi apoi aveţi în persoana ei nu numai profesoara, cercetătoarea, ci pentru mine şi mai importantă, mărturisesc, scriitoarea Ruxandra Cesereanu.

Ruxandra Cesereanu: Haideţi să ne întoarcem acum la tema discuţiei noastre...

Despre amurguri

Nicolae Balotă: Să mă întorc de fapt chiar la scriitori şi la scrisul literar, preocuparea mea de căpetenie. ªtiţi, eu sunt acum – aşa cum vă privesc pe dumneavoastră şi inclusiv pe dânsa, care sunteţi într-o perioadă aurorală, să zic aşa, a vieţii – eu sunt într-o perioadă, să spun aşa, de amurg.

Luiza Vasiliu: Mie mi se pare că dumneavoastră sunteţi într-o perioadă aurorală, vorbindu-ne deja de două ore atât de fascinant despre viaţa dum-neavoastră şi păstrând în ochi o bucurie extraordinară, mie mi se pare că dumneavoastră sunteţi într-o perioadă aurorală, iar pentru noi, nu ştiu, să găsim alt termen.

Ruxandra Cesereanu: Ei sunt confuzi.

Luiza Vasiliu: Noi suntem confuzi.

Mihai Leaha: Doar fizic suntem poate aurorali. Nicolae Balotă: Fără îndoială sunteţi, şi nu numai fizic. Vă mulţumesc însă pentru preţuirea atât de încurajatoare. Dar, să vă spun două cuvinte în legătură cu apusul, care e o perioadă crepusculară. Mie întotdeauna, vă spun sincer, mi-a plăcut amurgul, am fost atras de el. Aici la Cluj sunt minunate amurguri violete. Eu am locuit multă vreme aici, casa părintească era pe strada Bolintineanu, dar nu numai de acolo, ci mai de sus dinspre Alverna, dacă mai există mânăstirea veche franciscană, o biserica afară, înspre partea de Apus a Clujului, vedeam admirabile amurguri violete peste bătrânul meu oraş... Nu ştii de numele Alverna? Dumnezeule!

Ruxandra Cesereanu: Vai, iertaţi-mă, dar chiar nu ştiu!
Nicolae Balotă: Nu, nu, e firesc să nu ştii, pentru că fusese desfiinţată o dată cu ordinul franciscan în ‘48, dar nu mai ştiu ce s-a ales de ea, era o bisericuţă mică. Dar de acolo, e o parte puţin înălţată, vezi oraşul şi priveliştea se întinde departe, înspre munţii Gilăului, vezi cum amurgul se lasă vânăt, ca un zăbranic, peste oraş şi oraşul se scufundă în violetul şi întunecatul acesta...

Ruxandra Cesereanu: Ştiţi de unde se mai vede aşa uneori amurgul şi o parte din oraş? De la Calvaria, de acolo de pe deal, în Mănăştur.
Nicolae Balotă: Da, într-adevăr.

Ruxandra Cesereanu: (către studenţi) Vom merge cândva cu toţii la Calvaria, eu locuiesc la trei minute de Calvaria şi ne vom sui pe deal să vedem amurgul.

Nicolae Balotă: Mergeţi acolo, da, e foarte, foarte frumos. Mă gândesc acum, însă, la amurgurile din Paris. Acolo cerul se înroşeşte, probabil şi datorită Atlanticului, sigur că este o distanţă între Paris şi Atlantic, dar dinspre Atlantic vine o anumită influenţă a atmosferei oceanice. Soarele se scufundă parcă în oceanul nevăzut dinspre Apus. Este o anumită scenă pe care am povestit-o ieri la întâlnirea cu prietenii mei (Marta Petreu, Ion Vartic, Daniela Ţăranu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga) şi am să povestesc scena aceasta pentru că în timpul din urmă am fost la Paris. Eu acum nu mai locuiesc la Paris, unde am trăit mai mulţi ani, ci la Nisa, în sud, pe Coasta de Azur a Mediteranei. Eram la Paris pe la sfârşitul şederii noastre acolo, acum vreo şapte ani, eram împreună cu soţia mea şi ne plimbam. Dacă cumva aţi fost prin Paris, lăsând Louvre-ul în spate, ne îndreptam pe linia aceea care oferă poate cea mai nobilă viziune pari-ziană, oraş unde nu lipsesc pers-pectivele nobile. Deci ne în-dreptam spre Jardin des Tuileries, aveam în faţă la câţiva paşi micul Arc de Triumf al Caruselului prin axa căruia, privind în sus pe Champs-Élysées, vezi în depărtare Marele Arc de Triumf napo-leonian, ca apoi şi mai departe să întrezăreşti Marea Arcă din La Défense. Cam pe linia aceasta ne îndreptam împreună cu soţia mea, era un început de vară, să fi fost cred luna iunie, o înserare foarte frumoasă, serile sunt mult mai târzii acolo, se face întuneric către ora zece şi soarele se lasă greu, încet-încet... Şi vedeam pe linia aceasta, cumva alături de noi, la câţiva paşi, un japonez, cam aşa între două vârste, la japonezi nu poţi să spui exact ce vârstă au, dacă sunt mai tineri sau mai bătrîni. Dar oricum era între cele două vârste, foarte sobru îmbrăcat, în negru, drept, mergea încet, cu paşi parcă măsuraţi. Şi l-am văzut deodată înclinându-se adânc de tot, îndoindu-se din mijloc, vădit în faţa soarelui care şi nouă ne lua ochii. S-a înclinat adânc şi apoi s-a înălţat încet şi şi-a continuat drumul. Noi, păşind ceva mai repede, l-am depăşit. Ne-a impresionat mult acest gest, evident cultic. Mi-au plăcut întotdeauna şi mie amurgurile, chiar dacă nu veneram soarele. Tot aşa şi la Nisa sunt seri cu totul tulburătoare. Pe Mediterană azurul mării devine uneori deschis şi în acest albastru de peruzea lichidă se lasă soarele moale, voluptuos, ca apoi al-bastrul să se întunece. De ce mă opresc atât de lung asupra crepusculului? Pentru că trăiesc un timp crepuscular, este cert. Mi-am dat însă seama că în amurg soarele se uită înapoi, cum se spune, se uită în urmă luminând totul în urmă înainte de a se scufunda dincolo; tot astfel şi în crepusculul vieţii se lu-minează totul în viaţa trăită, şi în faţa ochilor mei acum crepusculari trecutul acesta este puternic luminat, aşa cum nu a fost niciodată. Lumina aceasta mă îndeamnă să-mi reprivesc viaţa, lumea ce a fost, a celor ce au fost. Sunt prins în preschim-barea în cuvânt a celor trăite, visate, pierdute, regăsite, angajat într-o scriere ce priveşte însă prin viaţa mea mult dincolo de aceasta. O metamorfoză a luminii şi întunericului în verb. Mi s-a spus uneori cu privire la textele mele publicate, pentru că au apărut o serie din textele privind anii de detenţie, mi s-a spus, da, e foarte frumos şi interesant, dar scrii prea “luminos” despre acestea. Ce pot să fac, mie mi s-au luminat aceste amintiri, asta nu înseamnă că foamea n-a fost foame în detenţie, că nu a existat suferinţă, că nu am dârdâit de frig, de frică, nu, toate acestea existau, pe lângă o suferinţă şi mai acută pe care nici nu îndrăzneam să o spun celorlalţi. E adevărat că nu aveam teama unora pentru cei lăsaţi în urmă, eram scutit de grija, de frica, de apăsarea aceea pe care o simţeam la unii mai în vârstă decât mine sau la unii chiar şi de vârsta mea, care se gândeau la soţia lor, care se gândeau la copiii lor, care se chinuiau din cauza aceasta. Eu nu eram căsătorit şi aveam libertatea aceea a omului care nu are răspunderea celorlalţi, deci eram cumva uşurat. Dar în acelaşi timp aveam o altă durere, pe care nu îndrăzneam să o spun celorlaţi, căci mi se părea că ar fi fost frivol de-a dreptul să spun că mă doare că trec anii... şi nu pot face nimic, că aveam senzaţia că îmi pierd viaţa, deşi la vârsta aceea nu îmi era teamă că mor şi parcă nici nu mă prea gândeam la asta, dar vedeam că trec anii şi mă apropii de acel mezzo del camin di nostra vita al Poetului şi eu încă nu făcusem nimic din tot ce doream, speram, voiam să fac. La terminarea lunilor de anchetă, nouă luni, după proces, condamnarea fiind decisă eram trimis la Jilava... Mă întâlnesc astfel, într-o zi foarte frumoasă din septembrie 1956, debarcat din dubă sub bolta intrării în „Fortul nr 13 Jilava”, cu fraţii Boilă, prietenii şi companionii cu care făcusem ceea ce făcusem, scrisesem acel memorandum pe care aveam de gând să-l trimitem în străinătate pentru a denunţa încălcarea libertăţilor şi drep-turilor omului din ţara noastră, motivul arestării şi condamnării noastre. ªi-i întîlnesc pe ei şi suntem bucuroşi toţi trei într-o chiţimie cu paie, la Jilava, înainte de a fi repartizaţi la camere sau mai întâi la camera de carantină. Dar stând acolo câteva ore îm-preună şi vorbind de toate, încă nu ştiam anii de condamnare, ni s-au adus la cunoştinţă o zi sau două mai târziu, când am semnat o anumită hârtie prin care ţi se aducea la cunoştinţă anii de temniţă la care erai osândit. Prietenii mei, ca şi majoritatea deţinuţilor, erau convinşi că ne vom elibera în curând, pentru că existau speranţe legate de politica externă, de americani, chiar dacă nu mai socoteam ca în anii dinainte că “vor veni americanii”, dar eu le-am spus că bănuiesc că vom sta vreo patru ani. Ei au exclamat afirmând că e imposibil să stăm patru ani. Condamnarea şi detenţia se va dovedi mult mai mare decât acei patru ani, dar eu aşa socotisem, şi motivul pentru care socotisem astfel, pe care nu l-am spus lor, era că mă gîndeam că având în momentul acela 31 de ani, mai am patru ani pînă la 35, până la acel mezzo del camin di nostra vita, din Divina Commedia, după care mijlocul vieţii noastre ar fi la 35 de ani. Îmi spuneam că patru ani voi rezista până la vârsta de 35 de ani. Dar vârsta aceasta m-a prins chiar în subpământa din Piteşti. Într-o seară, fiind acolo, mi-am dat seama, nu le-am spus celorlalţi că este ziua mea de naştere, dar mă gîndeam eu în sinea mea că am sosit la vârsta de 35 de ani şi nu există nici măcar vreo perspectivă de ieşire. Într-adevăr aceasta mă chinuia îngrozitor, eram aşa de plin de cuvinte nerostite, nescrise, de iubiri neiubite, de locuri nevăzute, de plăceri negustate şi chiar de suferinţe netrăite încă, erau încă atâtea lucruri sau mai bine zis goluri de care eram plin încât mă durea cumplit tot vidul acela de viaţă netrăită din mine şi mă gîndeam că toate aşteptările mele de a le trăi s-ar putea pierde în van, să se ducă în deşert, să nu se mai petreacă niciodată. Desigur, îmi puteam spune, o dată cu Eclesiastul, că “toate erau deşertăciuni”, dar asta mă chinuia mai rău, trecerea timpului mă chinuia mai rău decât orice altceva. Asta nu puteam să o spun celor din jur, nu puteam să i-o spun celui care-mi mărturisea că nu ştie dacă copilul lui a fost dat afară din şcoală, cum puteam să-i spun că eu am o asemenea vanitate, că eu mă gândesc la operele mele necreate, sau altuia, unui ţăran care se chinuia mai puţin la gândul soţiei şi mai mult la gândul unei văcuţe pe care nu ştia cine o îngrijeşte, cine o hrăneşte, dacă i-au luat-o şi ce i s-a întâmplat, gândul la văcuţa asta îl chinuia; cum să spui altora că deşertăciunile astea te chinuiau, când erau altele mult mai umile dar mai grave? Şi, într-adevăr, eu înţelegeam lucrul acesta. Pentru că dacă am înţeles şi dacă am învăţat ceva, printre altele, în închisoare, am învăţat ceea ce nici sutele sau miile de texte literare sau de teologie sau de istorie nu m-au învăţat asupra omului, asupra oamenilor: am învăţat ce este, cine este, ce poate omul, acolo în închisoare, şi trebuie să spun, deloc cu dezamăgire şi mizan-tropie, ci o spun cu sinceritate că am găsit mult mai mult bun-simţ şi bine în oameni decât rele; binenţeles şi din acelea am găsit, dar am găsit mult mai mult bine, am găsit multă slăbiciune, e adevărat, chiar şi cei care păreau foarte răi sau de o mare răutate se dovedeau a fi în fond nişte oameni slabi, da oamenii sunt slabi. Suferinţa aceasta fără îndoială exista şi lumina, frumoasa lumină crepusculară nu o poate înfrumuseţa. Acum când mă uit în urmă, văd atâtea straturi, doar trăieşti mai multe vieţi într-o viaţă de om. Vedeţi, dragii mei, viaţa este atât de bogată, de variată, aveţi în faţa dumneavoastră un timp nelimitat, nesfârşit, infinit parcă. În orice caz, în faţa ochilor mei când eram la vârsta dumneavoastră, timpul nu avea sfîrşit, dar e adevărat că timpul acesta auroral al tinereţii este întrucîtva plin de virtualităţi, azi îmi dau seama că viitorul este mai gol decât este trecutul, viitorul acesta îl veţi umple, bineînţeles, trăindu-l, dar în spatele meu este un trecut plin şi lucrul acesta mă îndeamnă şi mă obligă, pe mine ca om al scrisului la scris, om al cuvântului la cuvânt. Or trebuie să vă spun că în faţa mea viitorul este un zid, eu am ajuns cu spatele la zid sau cu faţa spre zidul acesta, pentru că pentru mine viitorul nu poate să fie decât moartea, că se va petrece mâine sau peste chiar zece ani – am pierdut-o pe mama mea la 91 de ani – aş avea încă, să zicem, un număr de ani şi poate că mi se vor dărui, dar vreau să spun că totuşi zidul e inevitabil şi că în faţa mea este moartea. Aici, daţi-mi voie, ca literaţi, ce cercetători şi cititori şi viitori scriitori probabil printre dumneavoastră, vreau să vă spun că nu este literatură adevărată fără o experienţă a morţii, ori această experienţă cei de vârsta dumneavoastră foarte rar pot să o aibă, sau în lipsă de experienţă, o anume intuiţie premonitoare: „Nu credeam să învăţ a muri vreodat/ pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi...”, desigur, poţi să ai intuiţia morţii deja de tânăr, sau poţi să ai anxietăţile ei, Ionesco le avea foarte de tânăr, povestea că le avea şi mai târziu, mărturisea fără jenă că se refugiază în crize de angoasă lângă soţia sa, bătrâna sa doamnă. În conştiinţa cre-pusculară nu este vorba de temeri, ci de o conştiinţă a fap-tului că trăieşti într-o situaţie-limită.

Proust şi proustianizând

Ei bine, văd că într-adevăr numai preambulul la ceea ce aş fi vrut să vă spun vi-l pot spune. Viziunea aceasta crepusculară asupra unei vieţi, a unui trecut întreg reprivit, recăutat, regăsit domină în scrisul meu din ultima vreme. Aici trebuie să vă spun câteva cuvinte despre o carte care, literar vorbind, constituie pentru mine, să zicem aşa, cartea paradigmatică, cartea exemplară, À la recherche du temps perdu a lui Proust. Când am descoperit cartea aceasta eram deja în primul an de facultate, eram la Sibiu şi luasem de la Biblioteca franceză primul volum din seria aceea veche tipărită pe hârtia proastă de după Primul Război Mondial din seria volumelor care alcătuiau marea „Căutare a timpului pierdut”. Luasem deci volumul acela şi pe platforma tramvaiului mic, verde, care înainta pe vremea aceea tropăind mărunt prin centrul Sibiului, am început să citesc acea mirabilă carte, îndreptându-mă spre Dumbravă, spre pădure, unde aveam să-mi continui lectura, la umbra arinilor şi, oarecum, deşi nu erau în ceasul acela prezente decât în inima, închipuirea şi sângele meu, la umbra tinerelor fete în floare. Regăsirea timpului trecut prin experienţa proustiană a fost pentru mine o obsesie de-o viaţă, dar este în privirea trecutului, la Proust şi la alţii de altfel (înclinaţia o avem cu toţii în noi), un mod de a privi în urmă ca spre un Paradis pierdut. Toate Paradisele noastre sunt Paradise pierdute, în orice caz condamnate de a fi pierdute. Asta o ştia bine Proust; nostalgia trecutului este un fel de încercare din capul locului condamnată de a regăsi un Paradis, care poate că nu a fost niciodată, dar care prin faptul că a fost pierdut, această pierdere, cred azi, proiectează în noi lumina de neajuns din urmă, fascinantă ca un abis, a paradisului. Noi oamenii suntem cu toţii izgoniţi din Paradis, cum o ştim prea bine. Aşadar, privesc desigur în urmă şi cu o anumită nostalgie, dar în acelaşi timp mai este altceva, nu un regret al trecutului, ci o privire spre trecut plină de căinţă. În această privinţă, am un alt mentor nu numai literar, dar şi de ordin spiritual, este vorba despre Sfântul Augustin. Confesiunile Sfântului Augustin constituie, de asemenea, în reconstituirea, reconsiderarea trecutului, cartea de referinţă. Am doi sfinţi care stau lângă masa mea de lucru: Sfântul Augustin şi Sfântul Ieronim, cel cu leul blând tolănit la picioarele lui. Aşadar, vreau să spun că am pomenit doar acestea cărţi pentru a plasa puţin cele scrise de mine şi lucrarea mea actuală într-o anumită conjuncţie de astre literare şi spirituale. Este în scrisul meu o reprivire asupra unui trecut, în care materialul mi-l oferă viaţa mea trăită, visată, gândită; în munca mea sunt ajutat într-o oarecare măsură de Jurnalul meu. Dar nu vorbesc numai despre viaţa mea, ci şi despre viaţa celor dragi, mai puţin dragi, adversari. În scrierea aceasta intră alţii, o întreagă istorie, locuri, oraşe, Clujul într-o anumită parte a cărţii este un personaj al ei, mai puţin Bucureştiul care mi-a rămas întotdeauna străin, chiar dacă am stat acolo, şi apoi bineînţeles marile experienţe, cum a fost aceea a detenţiei, corpul central al Abisului luminat, opul la care lucrez. Oamenii cu care am trăit mai ales în acei ani de puşcărie mi-au furnizat materia primă asupra căreia a lucrat amintirea şi imaginaţia şi simţirea mea. Căci dacă eu am fost obişnuit înainte de puşcărie să stau printre cărţi, cum am stat şi după ieşirea din închisoare, cu stiloul în mână sau de vreo treisprezece ani cu calculatorul în faţă, trăind printre cuvinte, acolo în temniţele comuniste am stat printre oameni, i-am văzut, i-am ascultat povestind fapte din profunda lor intimitate. Căci tot astfel cum îmi plăcea să po-vestesc, îmi plăcea şi să-i ascult pe alţii depănându-şi viaţa. Acela care îmi povestea cum îşi îngrijea văcuţa, mă interesa cel puţin la fel de mult, dacă nu mai mult decât ceea ce povestea ge-neralul care istorisea despre tratativele pe care le ducea la Adana pentru ieşirea României din război. Vreau să spun că tot ce am aflat de la ei, pe cât se poate, tot ce mi-a oferit viaţa aş vrea să intre şi intră în această carte. Este cert că multe s-au schimbat, s-au luminat şi-au schimbat formele, nu fac istorie, nu fac o operă documentară, ci fac cu totul altceva, încerc să recreez ceva ce este, a fost în afară în mine, în afară de mine. Asta am făcut şi lucrul acesta apare în cele două volume ale Caietului albastru. Cartea aceasta este cea care mă reprezintă până acum, mai mult decât multele cărţi pe care le-am publicat, de eseuri, de studii. Ea face parte din acea scriere mai amplă în care aş vrea să-mi ”îngrop” sau ”dezgrop”, nu ştiu exact care cuvânt e mai potrivit, viaţa. Am următoarea şansă, dacă pot să o numesc şansă: în toată viaţa mea cam de la vîrsta de 15 ani când în primul an de refugiu de aici din Cluj, tatăl meu m-a lăsat pentru un an la călugării augustinieni-asump-ţionişti de la Blaj, şi acolo probabil din cauza depărtării de casă şi a separării de familie, mama rămăsese aici cu sora mea, tatăl meu fusese expulzat, m-am aplecat mai mult asupra mea, m-am descoperit copil trecut brusc în adolescenţă şi am simţit nevoia reflectării în propria-mi oglindă şi a reflecţiei legată de aceasta. A fost un an de cotitură în viaţa mea. Am început să-mi fac însemnări zilnice, un Jurnal pe care cu întreruperi l-am ţinut până târziu în viaţă. Multe dintre caietele acestui Jurnal le am, căci s-au salvat. Printre acestea un caiet albastru şi cu aceasta voi încheia.

Acest caiet albastru era un caiet al jurnalului meu, cel pe care tocmai îl ţineam în perioada noiembrie 1954 şi ultima zi din 1955, înainte de plecarea mea după ce petrecusem aici Crăciunul şi Anul Nou cu ai mei la Cluj. Mă întorceam cu trenul la Bucureşti şi observam că mă aşteptase în gară, aici la Cluj acel ofiţer de securitate care cu câţiva ani în urmă mă arestase în prima mea arestare, şi mi-am dat deodată seama că pe mine mă aşteaptă. Câteva minute mai tîrziu aşezat în compartiment îl văd pe acesta apărând cu altul mai tânăr şi, pe geamul compartimentului, arătându-mă celui mai tânăr. Cel mai în vârstă dispare, nu l-am mai văzut niciodată, iar tânărul intră în compartimentul meu şi se aşeză. Era în civil dar era clar că mă urmărea. Nu ştiam dacă o să mă aresteze sau dacă e doar o urmărire. Dacă mă temeam de ceva, mă temeam că dacă voi fi arestat vor găsi în servieta de deasupra capului meu caietul acela, pentru că în el era cam tot ceea ce scrisesem de un an şi trei luni, întâmplări din viaţa mea, să zicem că aceasta nu ar fi fost prea grav, dar reflecţiile mele critice la adresa regimului, însemnările mele pe marginea diferitelor evenimante, acţiunea noastră împreună cu fraţii Boilă, re-dactarea acelui memorandum denunţător al regimului, întâlnirile noastre conspirative de la Ochiuri, judeţul Târgovişte, discuţiile noastre, în sfârşit, o seamă de lucruri extrem de compromiţătoare pentru mine şi pentru alţii: Noica, Dinu Pillat, Cioculescu, Vladimir Streinu, şi mulţi alţii, ca să nu mai vorbesc despre intimităţile compro-miţătoare ale unora (printre care chiar amicul meu Negoiţescu, despre ale cărui amoruri homosexuale scrisesem, cu comentarii). Scrisesem şi despre iubirile mele, dar acestea fiind fireşti, să zicem că nu ar fi fost compromiţătoare, dar pentru Negoiţescu ar fi însemnat prăpădul dacă îl arestau. Deci, vă spun sincer singura teamă pe care am simţit-o în noaptea aceea era că acest caiet va putea să cadă în mîna lor. Am fost arestat în zorii zilei la Comarnic, pentru că pe atunci oprea acceleratul de Bucureşti la Comarnic, şi în zorii zilei văd intrând doi indivizi şi tânărul acela care era acolo şi care ieşise în prealabil la geam, deschisese geamul şi le făcuse semn: au intrat şi mi-au spus să-mi iau lucrurile şi să merg cu ei. Şi eu mi-am luat lucrurile: paltonul meu de iarnă, suntem în 3 ianuarie 1956, un gemăntănaş în care aveam lucruri de-ale mele şi las servieta cu jurnalul, cu un manuscris la care lucram atunci un comentariu la Psalmii lui Arghezi, prima formă a mo-nografiei pe care aveam să o dedic operei poetului, carte care avea să apară mult mai târziu, şi o pereche de papuci pe care mama mi-i băgase în ultima clipă în servietă. Las geanta care este găsită în compartiment de un tânăr care mă cunoştea, un student. Acesta îşi dăduse seama că am fost arestat şi mi-a povestit după mulţi ani că nu a îndrăznit să ia servieta la el, dar a luat-o crezând că am uitat-o şi a dus-o la biroul de obiecte găsite. Acest student l-a anunţat pe Negoiţescu şi el a anunţat-o pe mama mea la telefon, a rugat-o spunându-i: „Doamna Balotă, veniţi la Bucureşti pentru că Nicu a lăsat o geantă în tren şi e la obiecte găsite în gară”. Pentru că el ştia cam ce căram eu în geantă, cunoştea şi conţinutul Jurnalului. Într-adevăr, mama mea soseşte la Bucureşti, se întâlnesc la Gara de nord şi Negoiţescu îi spune să meargă să o ceară, şi mama mea s-a dus la Obiecte pierdute sau găsite, nu ştiu cum se cheamă acest birou şi le spune că, cu trei zile în urmă, în acceleratul cutare a uitat o geantă, pe care a putut să o descrie. Fiind întrebată ce avea în ea, mama mea spune că avea nişte cărţi, un caiet gros şi o pereche de papuci. I-au dat servieta. Negoiţescu aştepta afară şi s-a uitat să vadă dacă era acolo caietul pe care i l-a cerut mamei mele, i-a spus să i-l dea lui, că el o să aibă grijă să mi-l înapoieze cînd voi ieşi. Ei bine, am povestit toată chestiunea aceasta şi acum vă las, vă eliberez dar vreau să vă spun că acest caiet a fost publicat tel quel în cele două volume ale Caietului albastru. Dar acesta avea, cel mult, tipărite, cam 300 de pagini, poate nici atât. Acestea le-am publicat ca atare. Dar restul de vreo 700 cât cuprind volumele Caietului albastru l-am adăugat în anii ’90, fiind cometarii la cele din trecut, adăugiri, portrete de persoane, întâmplări petrecute între timp, o întreagă revizitare a trecutului. De fiecare dată când în caietul Jurnalului meu vechi este vorba despre întâlnirea vreunei persoane (de pildă Noica sau ªora, sau Doinaş) am adăugat în partea nouă a Caietului albastru portretele lor, i-am prezentat în perspectiva timpului trecut de atunci încoace.

Caietul albastru se termină o dată cu pre-ziua acelei arestări, din clipa aceea în viziunea mea de acum cinci-şase ani când am început să lucrez la continuare Abisul luminat privind toată istoria închisorilor mele şi nu numai ale mele, panorama unei întregi epoci. În anii din urmă, însă, mi-am dat seama că această carte nu trebuie să înceapă de la cea de-a doua mea arestare a mea, ci de la cea din 1948, pentru că aici la Cluj, în anul acela al unor profunde bulversări în ţară şi în lume, pentru mine, dar nu numai pentru mine, pentru Universitate, pentru instituţii, pentru o întreagă societate, pentru toată ţara s-a produs o ruptură fatală. Atunci toţi profesorii mei, aproape toţi profesorii mei au fost daţi afară, atunci a fost dărâmată această instituţie şi nu numai aceasta, ci totul din jurul nostru. Deci 1948 este un an hotărîtor în care putea să se işte conflictul cel mare pe care noi îl speram, am fi vrut să vină pentru ca noi să ne salvăm, doream, nebuneşte desigur, cu disperare, un război atomic, care să prăpădească totul. Socoteam că moartea era de preferat comunismului. Aşadar, mi-am spus, de acolo trebuie început şi de acolo începe acum Abisul luminat, care se întinde şi prinde dimensiuni tot mai ample până la sfârşitul anilor mei de detenţie în 1964. Dacă Domnul o vrea, mă va ajuta să termin această carte a vieţii noastre.

Am încercat doar să schitez şi adevărul este că aş fi vrut din capul locului să vorbesc ceva mai mult despre ceea ce în momentul de faţă mă preocupă cu adevărat. Dar uite că am depăşit chiar timpul prescris, ceea ce detest.

Interviu cu Nicolae Balotă
realizat de Ruxandra Cesereanu
(Publicat în „Steaua" nr.7-8/2007)

Profil de cărturar: Nicolae Balotă

Umanistul
Ilie CONSTANTIN

Nu numai scrisul domnului Nicolae Balotă instruieşte şi desfată intelectual, ci şi luările sale de cuvânt în amfiteatre universitare, în colocvii internaţionale, pe standuri editoriale. L-am ascultat de foarte multe ori, la Bucureşti şi la Paris, adresându-se unor săli pline cu aceeaşi voce calmă, niciodată forţată, căci impunea tăcerea şi respectul faţă de un orator pe care ai şansa să-l urmăreşti în voie, îmbogăţindu-te intelectual. Nu-mi amintesc dacă îşi aruncă ochii, măcar din când în când, asupra vreunor notiţe din vreme pregătite. Nu e un gălăgios discurs, ci un fel de confidenţă liniştită. S-ar zice: un „exorcism în şoaptă” (ca să citez titlul uneia din cărţile mele...), pentru a goni din ascultători demonul ignoranţei.
De acest senior al literaturii române contemporane mă leagă unele modeste amintiri personale. De prin 1966, poezia mea scăzuse în ochii criticii, după ce se bucurase de o preţuire abia meritată, pe care o împărţeam cu colegii mei de debut din 1960... Brusc, ajuns la treizeci de ani, mă pomenesc recuperat literar de câţiva foşti membri ai Cercului de la Sibiu! Ce minunată surpriză mi-a făcut viaţa împingându-i pe foştii „Cerchişti” să-mi vină în ajutor. Oameni pe care abia de-i cunoşteam, aflaţi atunci în plină maturitate, trecuţi prin multe necazuri şi prin ani de închisoare politică: Nicolae Balotă, Cornel Regman (cu o „cronică a cronicii” în două numere din revista Tomis) Ştefan Aug. Doinaş (cu pasaje foarte încurajatoare din diverse texte critice), Ion Negoiţescu (mai târziu, în anii exilului, cu un „portret” întitulat Desprinderea de ţărm, reluat în volumul Scriitori contemporani, editura Dacia-Cluj, 1994) m-au readus printre ai mei.
Nicolae Balotă a publicat, în două numere consecutive din revista „Familia”, un studiu de vreo patruzeci de pagini despre poezia mea, bazat pe selecţia Fiara, din colecţia Albatros. El începea cu o frază aproape glumeaţă: „M-am închis în casă cu Fiara lui Ilie Constantin”, dar era cel mai temeinic text critic ce-mi fusese vreodată consacrat! Autorul l-a inclus în cartea sa Labirint (editura Eminescu, 1970).
Interpretările critice ale lui N. Balotă, spune Dana Dumitriu într-o cronică din „România literară”, „nu părăsesc textul literar, nu-şi permit nici o erezie şi nici o gesticulaţie subiectivă şi spectaculoasă. Dominantă este dorinţa de cunoaştere şi ordonare a semnificaţiilor lui (o tehnică deosebită a citatelor susţine demonstraţia, determină creşterea robustă a comentariului critic din solul fertil al materialului literar) şi disciplina asociaţiilor”.
Există critici, unii de o foarte seducătoare insistenţă, care aproape că nu-l lasă pe cititor să vadă opera, ei ocupând, practic, întregul ecran. Alţii, dimpotrivă, aidoma unor evanescente jocuri ale văzduhului, se topesc în masa operei examinate, cu nobilă umilinţă, servind exclusiva ei punere în valoare. Nicolae Balotă se află la jumătatea drumului, demersul său critic e vizibil, dar cu discreţie, obiectul literar nu are a-l anihila ca prezenţă. Graţie excepţionalei întinderi a cunoştinţelor sale în filosofie şi în literaturile lumii, el este de o reală „transparenţă”, fără să accepte a fi dominat de către operă. În acelaşi fel, el nu încearcă să domine scrierea dată, ca atâţia alţii. Fidel unei înalte concepţii, el realizează condiţia de echilibru: între el şi operă are loc un dialog, fructuos pentru amândouă părţile.
E de observat că umanistul Nicolae Balotă nu se izolează pe culmi, disponibil doar marilor clasici şi unor valori de vârf ale literaturii universale. El se exprimă şi asupra unor autori români de mai restrânsă notorietate, ba chiar a unora aflaţi încă pe calea afirmării (un exemplu a fost dat pe la jumătatea acestor însemnări!). Şi o face luându-i în seamă ca pe scriitorii de seamă din mai multe literaturi: cu toată consideraţia, fără tratament special, constructiv. Este o dovadă de generozitate şi de intuiţie a unor posibile destine literare.
Când aud numele domnului Nicolae Balotă, imaginaţia mea înfruntă valuri imaginare de texte, neagresive dar incitante. Ce de Carte, ce de cărţi! Despre orice obiect literar el are de spus o mulţime de lucruri, după ce-l va fi scrutat din unghiuri diferite vizând deplina situare spaţială, cu mijloacele unei metodologii plurale. Ştiinţa sa umanizează abstracţiunile, limpezimea şi fabuloasa înlesnire în prezentare ne transmit cunoştinţele într-un mod abordabil. Ne pomenim participând la arta sa, aidoma unui alien cu chip uman sorbind dintr-o privire conţinutul unor rafturi de bibliotecă publică.

Leon VOLOVICI
Semnificaţia unei scrisori

Invitaţia revistei Vatra de a colabora la numărul dedicat scriitorului Nicolae Balotă m-a luat prin surprindere: n-am scris niciodată despre cărţile eminentului estetician, ne-am „intersectat” doar de două-trei ori, îl cunosc din cărţile sale, iar portretul inconfundabil al autorului – de o infinită delicateţe şi seninătate – mi-a rămas în memorie mai mult din admirabilul Caiet albastru al amintirilor sale. Mă încumet totuşi să fac aici cîteva însemnări, pentru a mă opri – cît se poate de subiectiv – asupra unui singur text – o scrisoare – care m-a uimit şi impresionat, pentru că însemna, atunci când a fost scrisă, în februarie 1997, un gest simbolic şi pentru că era chintesenţa unui profil moral de excepţie. E vorba de iniţiativa Profesorului de a adresa preşedintelui de atunci al României, Emil Constantinescu, o scrisoare cu caracter privat într-o chestiune care, la acea dată, preocupa foarte, foarte puţini intelectuali români prinşi în vîltoarea tranziţiei, de la Ion Iliescu la noul preşedinte dătător de speranţe de înnoire. Scrisoarea a apărut abia în 2002, în revista Apostrof, din iniţiativa Martei Petreu. Nu cred să fi văzut vreun comentariu pe marginea ei într-o altă revistă culturală. (Aş fi bucuros să aflu că greşesc).
Iată cum rezumă Nicolae Balotă, cu inconfundabila sa deferenţă, dar şi cu o remarcabilă lipsă de echivoc şi ambiguităţi, fondul chestiunii:

Mult stimate Domnule Preşedinte al României,
Permiteţi-mi să supun reflecţiei Dumneavoastră cele ce urmează.
În cadrul şantierelor prezidenţiale pe care le-aţi deschis cu scopul reîntemeierii morale şi pragmatice a Ţării Româneşti, alături de vasta operaţie de ecarisaj pe care o întreprindeţi prin lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate, ori alături de programul „Copiii noştri“ ce urmează să-l lansaţi pentru dezvoltarea unei societăţi durabile, prin susţinerea generaţiei de mîine, ar fi din mai multe motive salutară – în acest an care a fost declarat al luptei împotriva rasismului, a antisemitismului – declanşarea unei acţiuni social-educative în acest sens, acţiune introdusă printr-o declaraţie solemnă prezidenţială de condamnare a abuzurilor şi crimelor săvîrşite în trecut împotriva cetăţenilor evrei din România.
Urmează apoi înşirarea argumentelor (din care extrag doar cîteva) care să susţină necesitatea unei asemenea declaraţii:
1. (…) Este absolut necesar ca această nouă guvernare să demonstreze – în faţa naţiunii române, ca şi a lumii întregi – ruptura sa totală cu un trecut pătat de prea numeroase crime. Printre acestea, cele săvîrşite, îndeosebi în anii 1940-1944, împotriva cetăţenilor români de origine etnică evreiască, s-au înscris în cadrul mai general al holocaustului suferit de evreii din Europa căzută sub puterea nazistă. Un regim politic care vizează adevărul, dreptatea, respectul Legii sub toate aspectele sale – juridice, morale, religioase – nu poate evita confruntarea cu această nelegiuire istorică, nici condamnarea ei publică.
2. Noua orînduire democratică din ţara noastră preia şi asumă continuitatea naţiunii şi, în acelaşi timp, continuitatea şi o anume discontinuitate statală. Într-adevăr, fiind – pentru întîia oară după şase decenii – un regim pe deplin legitim (legitimat prin alegeri democratice), deci reprezentativ, acest regim reprezintă firesc nu numai continuitatea naţională, ci şi o continuitate statală. De aici, imperativul asumării datoriilor şi obligaţiilor statului român, chiar şi a celor ce aparţin trecutului. Continuitatea statală nu implică însă decît pe un plan moral asumarea unor vinovăţii ce au fost comise sub imperiul unor regimuri autoimpuse sau impuse de o putere străină de ţară, deci nelegitime, uzurpatoare ale legitimităţii, din trecut.
3. Tradiţia morală biblică, tradiţia creştină a poporului român pretinde asumarea răspunderii pentru relele comise, părerea de rău pentru păcate şi intenţia fermă de a nu mai păcătui fiind condiţiile purificării. Chiar dacă cei ce au săvîrşit răul nu s-au căit, chiar dacă nu noi suntem cei ce le-am săvîrşit material, ca descendenţi sau urmaşi ai acelora putem şi trebuie să manifestăm părerea noastră de rău, să cerem iertare victimelor şi descendenţilor lor.
Mă opresc aici (urmează încă unsprezece argumente), frapat de o similitudine. În toamna anului 1941, Traian Popovici, legendarul primar al oraşului Cernăuţi, folosea acelaşi argument pentru a convinge autorităţile de la Bucureşti să oprească deportarea evreilor din oraş. Apela, cum o face peste ani şi Nicolae Balotă, la consecvenţa faţă de valorile tradiţiei creştine şi româneşti, în numele cărora implora să se pună capăt „barbariei”, cum scria primarul. Pentru el, descendent din şase generaţii de preoţi ardeleni şi bucovineni, ca şi pentru gânditorul creştin Nicolae Balotă, valorile morale emanate din preceptele religioase nu ţin numai de o retorică moralizatoare sau convenţională, ci sunt asumate şi se probează în gest şi atitudine tocmai în momente decisive, cînd liderii unei ţări sau chiar o întreagă societate îşi abandonează busola morală.
Nicolae Balotă continuă apoi cu argumente de altă natură: ieşirea din comunismul stalinist şi ceauşist implică de asemenea rezolvarea datoriei morale care face obiectul scrisorii:
O asemenea declaraţie solemnă a Preşedintelui României ar fi prima manifestare de acest fel într-un stat care a cunoscut totalitarismul comunist şi a suferit din pricina lui. […] Preşedintele României ar manifesta şi pe acest plan o iniţiativă morală şi politică exemplară. […].
Declaraţia ar reprezenta de asemenea un act pedagogic exemplar în educaţia morală şi social-politică a tineretului nostru, reprezentînd o ruptură cu prea îndelungată tradiţie a unui antisemitism latent şi adeseori manifest în pături destul de largi ale populaţiei. […]
Noi care acuzăm, pe drept cuvînt, atît pe fascişti cît şi pe comunişti de a nu-şi fi făcut niciodată un examen de conştiinţă, de a nu-şi fi recunoscut greşelile ori chiar crimele, de a nu fi exprimat nici o părere de rău, trebuie să denunţăm în locul lor păcatele comise împotriva celor lipsiţi de apărare, desolidarizîndu-ne de ele.[…]
O discuţie preliminară, consemnată spre sfârşitul scrisorii, cu o „doamnă consilier prezidenţial”, şi ea o distinsă intelectuală şi „lider de opinie”, l-a readus pe autorul scrisorii pe terenul prozaic (şi meschin) al „pragmatismului politic” atît de străin de altitudinea morală pe care o propunea naivul intelectual. Însă o declaraţie publică prezidenţială, i-a atras atenţia „doamna consilier”, dovedind un surprinzător fler politic, „ar aliena unele din simpatiile şi din ataşamentul membrilor actualei majorităţi.” „Datorită nivelului destul de jos al culturii morale şi politice a unei părţi din populaţia României, – mai adaugă consiliera – datorită unui antisemitism difuz, prezent în mentalitatea acestei părţi din populaţie, atitudinea Preşedintelui României ar putea crea anumite resentimente ştirbind popularitatea sa. Şi încă: “declaraţia referitoare la persecuţiile anti-evreieşti ar putea contribui şi ea la fragilizarea autorităţii prezidenţiale”.
„…înclin să cred – replică Nicolae Balotă - că declaraţia prezidenţială făcută de la o foarte mare înălţime morală şi spiritual-creştină ar putea să impresioneze chiar pe unii din primitivii intoleranţi, exersînd un magisteriu pe care îndrăznesc să-l cred necesar.”
„Fragilizarea autorităţii prezidenţiale”, de care se temea consiliera, oricum s-a petrecut, chiar şi fără declaraţia în termenii propuşi de Nicolae Balotă. Iar gestul cerut de Profesor a fost făcut după aproape un deceniu de preşedintele care a urmat (sau s-a întors), Ion Iliescu, după oscilaţiile şi ambiguităţile cunoscute, dictate de Realpolitik, menite să împace pe toată lumea.
Gestul iniţial, de o nobleţe singulară, al Profesorului Balotă a fost uitat. Îi trimit acum aceste rânduri în semn de melancolică şi discretă admiraţie.

Gheorghe GRIGURCU
În jurul pasiunilor*

Pasiunea e, nu încape discuţie, un termen demodat. Un obiect din muzeul limbii pe care nu l-am putea relua decît cu un fior al trecutului ce-i amortizează zvîcnirea vitală de odinioară, cu o condescendenţă neutralizantă. Chiar dacă-i descoperim, şi nu putem a nu-i descoperi, conexiuni cu prezentul, ele ţin de registrul analitic al acestuia, impunîndu-se asumarea unor priviri retrospective, o disertaţie istorică. Astfel procedează Nicolae Balotă, într-un volum închinat subiectului, în care se specifică din capul locului nu doar defazarea conceptului, ci şi minimalizarea la care e supus, derizoriul sub semnul căruia are loc involuţia sa. Cine mai cutează azi a-şi proclama cu seninătate o pasiune sau alta? Cîţi din noi mai folosesc cuvîntul fără reţinere, chiar cînd e vorba de-o atracţie extraprofesională: am o pasiune pentru grădinărit sau pentru muzică sau pentru filatelie? Obişnuim a acorda unei atari preocupări denumirea de hobby. Hobby-ul absoarbe pasiunea la modul minor, o asociază exercitării diletante. „El nu poate formata o existenţă. Or, nu este, oare, pasiunea focarul unei vieţi trăite plenar, din toate fibrele minţii, inimii şi trupului? Nu este pasiunea o formatare a personalităţii, nu pretinde ea o mobilizare a tuturor resurselor, a tuturor energiilor unei fiinţe umane? Nu înseamnă o pasiune slujirea, cu dăruire de sine, a unei cauze, o activitate entuziastă?” Aşa se întreabă eseistul, avîntat în încercarea de a reabilita conţinutul noţiunii vetuste, căci şi atunci cînd n-o folosim nu i-am putea evita substanţa în planul manifestării plenare a fiinţei noastre, în împlinirile noastre majore ca şi în rătăcirile noastre. A trăi pasional, subliniază Nicolae Balotă, înseamnă a trăi angajîndu-ne întreaga făptură, psihică şi corporală. A trăi autentic, total. Epoca noastră agitată, făcînd concesii peste concesii tehnocraţiei, ne îndeamnă, din păcate, să trăim formal, din ce în ce mai convenţional, aidoma unor cadavre vii: „Într-o civilizaţie în care tehnica intervine cu instrumentele, cu aparatele ei la tot pasul în viaţa omului, suntem foarte ispitiţi să ne reducem îndeletnicirile zilei după chipul şi asemănarea mecanismelor, să adoptăm, în cazuri extreme, pînă şi răceala lor indiferentă. Un birocrat nu e decît o marionetă mecanică şi încă … foarte imperfectă”. O asemenea desconsiderare a valorilor cu excepţia celor utilitare care configurează o societate dominată de un materialism în expansiune consumist şi concupiscent fără saţiu, nu constituie un nou mal du siecle? Ceea ce a reprezentat pentru romanticii din prima parte a secolului al XIX-lea plictisul, lehamitea, dezgustul de viaţă iar pentru monahii medievali acedia, un soi de nevroză depresivă în vogă, a devenit în prezent anihilarea vieţii interioare, dezgustul faţă de spiritualitate, robotizarea fiinţei.
Adevărat. Dar pasiunea are nu numai o faţă pozitivă, ca o sursă a vitalităţii constructive, ci şi una negativă, ca un izvor de corupţie. Din care pricină atît moraliştii antichităţii cît şi cei ai Evului Mediu se arătau reticenţi faţă de pathos sau passio, care însemna mai cu seamă starea sufletească a celui agitat de împrejurări din afară, a individului care trece prin experienţe dificile, prin pătimiri. Aristotelicii prescriau moderarea pasiunilor, stoicii cereau chiar suprimarea lor, gînditorii creştini le blamau şi ei, socotindu-le perturbationes, simptome ale patologiei morale. Cu timpul a luat naştere în jurul pasiunilor, spune Nicolae Balotă, o „presă proastă”. Într-o perspectivă etică, a prevalat sensul de sentiment violent al mişcării pasionale, care eclipsează raţiunea. Aceasta s-a identificat cu excesul, cu fixaţia (erotică sau de altă natură), cu comportamentul maniacal. Ne referim astfel la oamenii „orbiţi de pasiune”, la datoria de a-ţi „stăpîni”, de a-ţi „învinge” pasiunea ca pe un soi de bestie interioară ce se cuvine îmblînzită sau răpusă. La fel, putem menţiona „pasiunile mărunte”, cu un caracter egoist, meschin. Un reviriment în favoarea năpăstuitei pasiuni se petrece abia în romantism. Deschizătorul de zăgazuri în calea fluxului afectivităţii, Jean-Jacques Rousseau mărturisea : „N-am putut face niciodată nimic decît mînat de pasiune”. Hegel declara în consens : „Nimic din tot ceea ce este mare n-a fost vreodată realizat şi nu poate fi realizat fără pasiune. Numai o moralitate moartă, ba prea adesea ipocrită, se dezlănţuie împotriva formei pasiunii ca atare”.
Care e poziţia eseistului nostru? D-sa ia în considerare aproape exclusiv partea „bună” a pasiunilor, e dispus a le elibera de rolul negativ, în duhul unei unilateralizări căreia i-am putea găsi un resort idealizator. Un ton agreabil-povăţuitor e propriu paginilor d-sale. Kant caracteriza pasiunea prin efectul său paralizant asupra factorilor raţionali şi volitivi: „Pasiunile depind de facultatea dorinţei şi sunt tendinţe care fac dificilă sau chiar imposibilă orice determinare a voinţei prin mijlocirea principiilor”, după cum Hegel constata neutralitatea ei în raport cu valorile. Mai apropiat de gîndirea filosofică şi teologică medievală, Nicolae Balotă le aşează, în schimb, în orizontul eticii: „Dar cum poate un om să-şi investească întregul spirit, inteligenţa, afectele, talentul său într-o direcţie, dacă acest proces pasional nu este prezidat de anumite valori?”. Şi încă: „La capătul unei îndelungate evoluţii, conceptul de pasiune, eliberat de vechi scorii moralizatoare, nu poate să rămînă doar un termen desemnînd un fenomen psihologic. Pasiunea este întotdeauna placentară la o valoare sau la o constelaţie de valori”. Acest „întotdeauna” n-ar putea fi o constatare a unei realităţi, ci doar un deziderat. Ce ne facem cu indenegabilele pasiuni „rele”? În fapt, pasiunile se agită pe un cadran extrem de amplu, acoperind toate impulsurile, toate trăirile, toate trăsăturile firii umane, putînd primi conotaţii axiologice dintre cele mai diverse. Putem oare închide ochii în faţa celor jenante, a celor distructive, fatale?
Mare cărturar, cel mai de seamă pe care-l avem în domeniul umanist, Nicolae Balotă e un tip abstras, analitic, a cărui pasiune imanentă e, natural, una livrescă. În chipul cel mai convingător, d-sa ne împărtăşeşte formarea de care a avut parte în această direcţie, vorbind nu doar despre lectură ca despre „o iubire”copleşitoare, ci şi extinzînd-o asupra tuturor actelor omului în raport cu mediul ambiant. „Jucătorul de poker citeşte în cărţile de joc, îndrăgostitul pe chipul, în trupul, în mişcările persoanei iubite, vînătorul descifrează urmele vînatului, marinarii consultă astrele, psihanalistul citeşte asociaţiile spontane ale pacientului, haruspiciul întrevede viitorul în măruntaiele păsărilor etc. etc. Universul e o carte în care desluşim semne, interpretări, sensuri, le translăm dintr-un cod în altul, într-o fascinantă împletire a vizibilului şi invizibilului, visibilium atque invisibilium”. Existenţa însăşi n-ar fi decît o lectură continuă, sfîrşitul ei fiind echivalat cu un refuz al celei din urmă. „Cartea este, într-adevăr, asemănătoare cu o fiinţă vie. Întreţinem relaţii de prietenie cu multe din cărţile pe care le-am citit, stimăm unele, iubim altele (un mic număr dintre ele) sau le detestăm. O carte nu poate fi niciodată indiferentă. Iar secarea poftei de a citi la un lector pînă atunci pasionat, e echivalentă cu o moarte a spiritului”. Fireşte, biblioteca e un templu în care se celebrează cultul cărţii: „Aş vrea să-mi exprim toată gratitudinea faţă de acele instituţii severe, tăcute, pline de secreta fervoare a cititorilor, care sunt bibliotecile. Într-unul din admirabilele sale versete, Saint-John Perse elogia templele cărţii cu «mari ziduri şlefuite de linişte şi ştiinţă, şi de noaptea lămpilor»”. Consecinţa e reducţia pasiunii la semn, la formă. Nu „pasiunea inimii” îl stăpîneşte pe devotul bibliotecii, ci una „incitată de un cuvînt, prin cuvinte”. Oare un îndrăgostit ce şi-ar comunica simţămîntul în termeni comuni, generali, revărsaţi din prea-plinul său pasional, ar stîrni un sentiment de consubstanţializare a emoţiilor sau mai curînd unul de jenă, de compasiune, ca în faţa unei răni sîngerînde? Pasiunea ar fi neprielnică pentru elocvenţă, întrucît „creaţia e animată de o pasiune care este aceea proprie ei, a încorporării artistice”. Are loc o ontologizare a formei. „De fapt, pasiunile fiind subsumabile unei ordini a iubirii (ordo amoris, după o terminologie medievală), pasiunea formei este şi ea o iubire ca şi iubirea pentru o altă făptură umană”. Astfel, ajungem la limita dată de ontologizarea unei inautenticităţi existenţiale în favoarea uneia expresive. Un orator nu e, într-o anume măsură, „un comediant, un actor”, ce nu se dă în lături a „inventa” - ce? - nu altceva decît „o aparenţă a pasiunii, un substitut oratoric al ei, o mască verbală, care e mai convingătoare decît pasiunea însăşi”. Oare „simbolul e mai pregnant pentru spiritul uman decît însăşi realitatea afectivă pe care o reprezintă”, în absolut? Nu cumva pasiunea pur şi simplu, care nu accede la oratorie ori la textul literar, e devalorizată în numele unei instanţe, oricît de prestigioase, totuşi limitată, cea a creaţiei artistice? Nu cumva pasiunea noastră pentru formă aruncă o umbră reducţionistă, egolatră? Dacă Nicolae Balotă crede că „pasiunea este întotdeauna placentară la o valoare”, iar Max Scheler socoteşte că a patra treaptă, supremă, a ordinii axiologice este formată din valorile sacrului şi profanului, e oare necesar ca acestea din urmă să fie verbalizate „artistic”? Nu s-ar cuveni să luăm în seamă şi pasiunile exteriorizate stîngaci sau cele transverbale? Trăirea mistică e obligatoriu discursivă?
Observăm în scrisul lui Nicolae Balotă o alunecare către un retorism care tinde a-i dilua ideile, către o spumă a lor, solemnizantă: „Omul însuşi care trăieşte o pasiune devine o întrupare a acelei pasiuni. Este, oare, o mai nobilă pasiune umană decît aceea a omului?”. E drept că se dă astfel o replică unei formule sartriene, „Omul e o pasiune inutilă”, însă nu la treapta febril speculativă a mizantropiei acesteia: „Iată omul, întruparea pasiunilor, printre care aceea a umanului însuşi! Iată omul, gata să moară pentru o pasiune care e mai înaltă decît el, cu care voind să coincidă, el însuşi astfel se înalţă pe sine. Iată omul, a cărui pasiune nu e niciodată inutilă”. Sau în linia aceluiaşi umanism proclamativ: „a rosti cuvîntul, a-i da fiinţă, a-l face să dureze consemnîndu-l, înseamnă a preţui oamenii care au pasiunea cuvîntului”. Putem socoti că asemenea propoziţii redundante exprimă confiniile pasiunii specifice a lui Nicolae Balotă, „om al cuvîntului” prin excelenţă. O personalitate livrescă de excepţională dotare, cu o sublim-monstruoasă configuraţie, al cărei portret ar putea fi analog imaginii Bibliotecarului lui Arcimboldo, cu chipul alcătuit din cărţile deopotrivă citite sau scrise de mîna d-sale.
_____
* Nicolae Balotă: Despre pasiuni, Ed.Pergamon, 2007, 384 pag.

Marta PETREU
Omul cu caiet albastru

Am avut norocul să ştiu de existenţa Caietului albastru încă de acum cîţiva ani, cînd Nicolae Balotă a publicat în Apostrof istoria lui bulgakoviană şi primele fragmente de jurnal. Paginile acelea promiteau o carte de primă importanţă pentru literatura română. Acum, cînd Caietul albastru* a ieşit, întreg, la lumină, se vede că promisiunea s a împlinit.
Titlul cărţii vine de la caietul cu scoarţe albastre în care Nicolae Balotă şi a ţinut, din 29 octombrie 1954 pînă în preziua arestării, 1 ianuarie 1956, jurnalul. Acest jurnal se afla asupra autorului în momentul arestării sale, în noaptea de 2 spre 3 ianuarie, în trenul care l ducea de la Cluj la Bucureşti. Abandonat intenţionat în tren – căci conţinutul lui ar fi adus în vizorul securităţii pe mulţi din oamenii menţionaţi în jurnal –, predat de un călător binevoitor la „obiecte pierdute“ în gara Bucureşti, recuperat de mama lui Nicolae Balotă şi preluat de I. Negoiţescu – eroul principal al notaţiilor –, caietul albastru ajunge, în momentul arestării lui Negoiţescu însuşi, în garajul familiei Regman. Autorul jurnalului, Nicolae Balotă, şi eroul principal al acestuia, I. Negoiţescu, se reîntîlnesc cu caietul abia în 1964, la eliberarea lor din închisoare şi domiciliul obligatoriu. Istoria acestui jurnal – mai norocos decît autorul lui, căci, printr un lanţ de întîmplări faste, a fost salvat de „arestare“ – confirmă, parcă, sentenţa din Maestrul şi Margareta: „manuscrisele nu ard“, nu pier. Notaţiile din jurnal – scris, în ’54 ’55, cu intenţia declarată a publicării! – au devenit materia primă a cărţii apărute astăzi. La jurnalul său vechi, Nicolae Balotă adaugă, după 1991, o seamă de comentarii pe seama întîmplărilor, ideilor, personajelor din caiet; prin aceste adnotări tîrzii, jurnalul capătă un caracter romanesc, căci destinele personajelor din 1955 se rotunjesc, se încheagă şi, adesea – deoarece multe dintre personaje şi au sfîrşit, între timp, la propriu, viaţa – se încheie. Caietul albastru a devenit, prin aceste adnotări, o carte construită cu grijă, cu înaltă pricepere literară, şi alimentată din însăşi viaţa autorului şi a personajelor sale. Intenţia literară n a lipsit, aşa cum am mai spus, nici o clipă, în textul prim de jurnal existînd pagini de adresare directă către prezumtivul cititor din viitor.
Tocmai pentru că este un jurnal autentic, textul de bază din anii 1954 ’55 este greu de prins într o formulă; el are complexitatea vieţii înseşi a autorului. Drept urmare, găsim în el notaţii de viaţă cotidiană, un jurnal de lecturi, unul de proiecte scriitoriceşti, un jurnal erotic dublat de unul homoerotic (căci, prin Negoiţescu, tînărul scriitor intră în lumea uraniştilor din Cluj şi Bucureşti, pe care o descrie şi o analizează cu umor, atenţie, comprehensiune şi o anume tristeţe), un jurnal de prietenii şi contacte umane, un jurnal de credinţă, de trăiri religioase şi de meditaţii teologice, un jurnal filosofic, unul moral, unul politic. Textul este întretăiat de portrete, scene epice (care îl dezvăluie pe Balotă în postura de prozator, cu un acut simţ al grotescului şi cu o enormă poftă de rîs), eseuri (cum este acela despre Thomas Mann).
Deşi scrise în vremuri de teroare şi cu intenţia unei viitoare publicări – două motive care puteau inhiba libertatea consemnărilor – paginile din caietul albastru sînt libere, deoarece au ca artă poetică încredinţarea că „totul poate fi şi trebuie să fie scris, că pot scrie orice“ (9 ianuarie 1955, I, p. 188). Această estetică timpurie a dezvăluirii – aceeaşi pe care, peste ani, o va profesa I. Negoiţescu, aşezat să şi scrie Straja dragonilor – a fost urmată de autor atît în „timpul mort“ al anilor ’54 ’55, cît şi în adnotările ulterioare; drept urmare, Caietul albastru este o carte cu suficiente indiscreţii pe seama autorului şi a personajelor sale; şi, dacă cititorul inocent nu are decît de cîştigat, mă tem că destule dintre personajele reale se simt lezate... În plus, această estetică are un corolar etic, care priveşte cultura română în întregul ei: după părerea lui Nicolae Balotă, totul trebuie scris şi analizat fără narcisism, inclusiv istoria: „Istoria crimelor trebuie scrisă şi citită“, notează autorul despre Transnistria, adăugînd imediat: „Tot astfel va trebui scrisă şi citită într o bună zi istoria crimelor comuniste“ (19 august 1955, II, p. 253).
Într o Românie comunistă, pe care autorul n o mai consideră patrie şi acasă („... noi nu mai avem patrie. Ţara aceasta este în aşa fel cotropită, deturnată, înstrăinată, încît e cu neputinţă să simţi în ea ceva apropiat, ceva al tău. Nu sîntem acasă în România de azi. [...] Nu mă simt acasă decît în cuvintele limbii române, în cele ale unor cărţi şi în cele ale scrisului meu“; 6 noiembrie 1955, II. p. 343), tînărul scriitor îşi asumă condiţia de scriitor subteran: „scriu în subterană“ (9 ianuarie 1955, I, p. 188). El citeşte nesătul şi în mai multe domenii, scrie frenetic la mai multe lucrări, deoarece „Teama mea cea mai mare [...] este aceea de a muri fără să fi rodit“ (21 februarie 1955, I, p. 274). Lecturile şi meditaţiile filosofice foarte numeroase, schiţa unei filosofii a istoriei şi culturii, reflecţiile despre autohtonism şi europenism, despre statutul religiei în raport cu formele culturii etc. mă fac să mă întreb decă nu am pierdut, în Nicolae Balotă, din cauza istoriei sucite şi răsucite a României în a doua jumătate a acestui secol, un filosof. Şi mă întreb, totodată, cum ar fi arătat Universitatea din Cluj dacă Radu Stanca, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Enescu, Cornel Regman şi alţi cerchişti – cu o vocaţie filosofică şi literară confirmată de debutul lor la începutul anilor ’40, şi cu o vocaţie academică pe care cîţiva tocmai începeau să şi o verifice în Universitatea clujeană – ar fi fost, în mod firesc, profesori la Filosofie şi Litere... Şi cum am fi arătat noi, generaţia de astăzi, dacă i am fi avut pe ei profesori... Marea promisiune filosofică şi literară a Cercului literar a fost distrusă de regimul comunist în chiar momentul startului, fapt ce reprezintă una din cele mai grave crime împotriva intelectualităţii române. A fost o crimă cu atît mai gravă cu cît cerchiştii erau de formaţie democratică, deschişi spre valorile raţiunii şi ale Europei; ajunşi la maturitate creatoare, cerchiştii ar fi contrabalansat, valoric şi ideologic, generaţia ’27.
Nicolae Balotă însuşi, fost preparator al Universităţii clujene, îşi cîştigă existenţa, în 1955, din diverse „munci alimentare“, cum le numeşte, filosofia rămînîndu i doar o preocupare tainică. Este răvăşitor să citeşti jurnalul din 1955 şi să îţi dai seama că acest „obsedat al rodului“ scrie pentru sertar sau pentru un unic cititor – Negoiţescu. Cît de mare este nevoia lui de comunicare ideatică ne putem da seama dintr o notă care revine mereu şi mereu în jurnal: el consemnează că oamenii pe care i întîlneşte „sînt departe de a mi satisface exigenţele“, deoarece „comerţul ideilor“ merge cu ei doar pînă la nivelul bîrfei literare, fără să atingă analiza de idei. Şi, de aceea, el visează să i adune cumva pe cerchişti la Bucureşti, să refacă matricea intelectuală originară, favorabilă, mediul intelectual propice în care „am putea să comunicăm altfel unii cu alţii“ (I, p. 199). Iar cînd citeşte un eseu – cel despre Thomas Mann, prezent în paginile caietului – într un cenaclu improvizat în casa lui Mihai Rădulescu, bucuria de a avea un public şi de a avea succes este consemnată ca o veritabilă schimbare de statut social: „în timp ce citeam, brusc, mi am dat seama că de acum încolo nu mai e oprire, că de acum încolo tot ce spun, tot ce scriu, va avea o altă, mult mai mare greutate, că – într un anume sens – această mică lectură, de o jumătate de oră din Jurnalul meu intim înseamnă, nici mai mult nici mai puţin decît ieşirea mea adevărată în viaţa publică“ (25 septembrie 1955, II, p. 301). Ca să ne dăm seama de aberaţia situaţiei ar trebui să luăm revistele literare din septembrie 1955, să comparăm conţinutul lor cu eseul despre Thomas Mann al lui Balotă...
Foarte interesant pentru mine este jurnalul politic, de descriere şi analiză a comunismului românesc al anului 1955. Observaţiile lui Nicolae Balotă la adresa „carnavalului obsedant“ al noului regim sînt neiertătoare, iar semnele de aclimatizare ale unor intelectuali pe care autorul îi respecta sînt notate cu reprobare. Cum regimul comunist a durat în România aproape o jumătate de secol, ar fi fost interesant ca autorul, în comentariile de după ’91, să şi aducă la zi părerile despre această controversată situaţie. La fel de aspre sînt şi observaţiile la adresa extremei drepte (din Europa şi, în particular, din România) şi la adresa intelectualilor care s au lăsat atraşi de ea (Nae Ionescu, Eliade, Cioran ş.a.). Pentru tînărul scriitor, Lenin şi Hitler sînt, la egalitate, „demoni maximi ai secolului nostru“ (3 decembrie 1954, I, p. 131); drept urmare, se declară „fericit de a nu fi fost sedus şi corupt de ideologiile regimurilor totalitare“ fasciste ori comuniste. Critica acestor „două mari totalitarisme“ ale secolului este făcută – atît în 1955, cît şi după 1991, deci de pe ambele niveluri temporale ale scriiturii – din perspectiva intelectualului „de mai veche cultură politică liberal democratică“, aparţinător unui mediu „receptiv şi înţelegător faţă de pluralismul etnic, lingvistic, religios“, şi, totodată, aparţinător mediului religios catolic; or, spune autorul, Biserica catolică a fost „net opusă [...] totalitarismelor secolului“ (Remember noiembrie 1997, II, p. 140). Tocmai pentru că aparţin unui om aflat pe poziţii democratice, criticile lui Balotă la adresa comunismului şi legionarismului românesc sînt credibile, au greutate şi autoritate. Avem, în Caietul albastru, o Românie văzută de jos, o Românie subterană văzută de un scriitor subteran, aflat la „primul etaj al subpămîntei“ (9 ianuarie 1955, I, p. 188), o Românie paralizată şi fără orizont, în care „Nu mai e parcă nici o zare“ (II, 228). Autorul acestor rînduri aparţine, în chiar momentul cînd le scrie, majorităţii ideologice din România; el exprima atunci, în ’55, punctul de vedere al majorităţii cetăţenilor României, majoritatea opresată de minoritatea ideologică deţinătoare a pîrghiilor puterii. Din acest punct de vedere, Balotă se află la antipodul situaţiei lui Sebastian, al cărui Jurnal a răvăşit, la apariţie, România. Căci Sebastian consemnează suferinţa sa de minoritar, care trăieşte, în România anilor ’38 ’40, rigorile şi ororile unei aberante legislaţii rasiale. Fie că e vorba de un majoritar ideologic discriminat de o minoritate ideologică, fie că este vorba despre un minoritar rasial discriminat de o majoritate rasială (atenţie: am scris „rasială“, iar nu „rasistă“; din această majoritate rasială, o parte era, desigur, şi rasistă!), suferinţa lor de nevinovaţi, de victime fără drept de apel, este revoltătoare.
Spirit dual, pendulînd continuu între religie – pe care o socoteşte realitatea umană de adîncime, întemeietoare a valorilor culturii (deci ale valorilor ştiinţei, filosofiei, literelor şi artelor, moralei etc.), valori care sînt mai de suprafaţă – şi artă, între „planul să i zicem estetic şi cel religios“ (II, p. 66), tînărul scriitor îşi consemnează în acest jurnal nevoia – religioasă şi morală – de sacrificiu. „Ar trebui săvîrşit un act de sacrificiu de care mă simt încă foarte puţin capabil“, notează el la 31 ianuarie 1955. Din această năzuinţă care creşte se naşte pînă la urmă proiectul – utopic, ardelenesc (căci precedat de şirurile memoriilor ardelene către „Împărat“) – al unui memoriu care să semnaleze Apusului situaţia gravă din România. Lucrat împreună cu fraţii Boilă – cu care Nicolae Balotă are în comun fundamentul credinţei şi platforma politică – memoriul urma să semnaleze Occidentului „încălcarea brutală din partea comuniştilor din ţara noastră a libertăţilor (civile, politice, religioase, culturale...)“ (II, p. 64). Ţîşnit din spiritul antimioritic al scriitorului, care năzuieşte „să ieşim din starea aceasta de oi duse la junghiere“ (II, p. 64), gestul are o întemeiere religioasă, morală şi politică mărturisită. Această acţiune îi duce pe conspiratori – datorită faptului că unul dintre cei cu care se sfătuiesc, un om al Bisericii, al cărui nume este trecut sub tăcere în jurnal, îi vinde – direct în puşcărie, şi nu pentru puţină vreme. Ultimele pagini ale jurnalului, acoperind cele două săptămîni petrecute de scriitor la Cluj, cu familia sa, sînt apăsate de presentimentul unui timp nefast, al unui pericol care i dă tîrcoale. La 1 ianuarie 1956, scriitorul notează, anxios: „de cum m am întors, acum două săptămîni, am simţit cum creşte în mine o apăsare, o nelinişte. Nu e bine să te întorci înapoi, acolo unde te ai născut, ai copilărit, ai trăit primele bucurii şi primele suferinţe, nu e bine să te întorci înapoi în locurile pe care le ai ales, care ţi au fost destinate în afara voinţei tale, odată ce le ai părăsit. „Mîine seară plecarea din Cluj. Iar poimîine la Bucureşti...“. Jurnalul se întrerupe pentru totdeauna aici, iar pentru a afla „urmarea“, cititorul trebuie să se întoarcă la Prologul cărţii, care narează noaptea de 2 spre 3 ianuarie, a arestării.
Nicolae Balotă a compus, deci, pe materia primă a unui an şi ceva din viaţa sa, o carte circulară; o construcţie vie, complicată, în care aducerile aminte adăugate după 1991 lămuresc, completează, rotunjesc situaţii enunţate în jurnal. O carte frumoasă, epică, cu pilde şi povestiri, cu portrete epice, nu puţine dintre ele stîrnind rîsul. Ca şi cum s ar contamina de la rîsul des invocat al lui Nego ori de la acela „euphorionist“ al cerchiştilor, cititorul Caietului albastru are destule ocazii să rîdă cu poftă; nu o dată, citind Caietul..., l am auzit pe Nicolae Balotă, profesorul meu într ale rîsului, povestindu mi scene din materia cărţii sale.
Extraordinare literar sînt cîteva portrete: cel al Bunicii, al Tatălui, al Mamei, al lui Nego. Figuri ale mitologiei personale a autorului, aceste personaje sînt scoase din hăurile mişcătoare ale memoriei şi înviate, cu dragoste, cu gingăşie, cu nostalgie şi umor; scrise după 1991, aceste portrete sînt „în căutarea timpului pierdut“ al lui Nicolae Balotă. Citindu le, m am gîndit, cu uimirea pe care mi o trezeşte întotdeauna arta deplină, ce extraordinară, ce miraculoasă este forţa artei literare, de vreme ce persoane de care habar n aveam au intrat, după lectura Caietului albastru, în imaginarul meu.
Autorul atîtor memorabile schiţe de portret şi portrete din Caietul albastru merită, la rîndul său, o încercare de portret. E mai degrabă mărunt de statură decît mijlociu, suplu, cu spatele foarte drept şi capul ţinut semeţ; cînd salută, are un zîmbet ceremonios şi larg, care i însoţeşte invariabila înclinare a capului. Se mişcă cu iuţeala unui om tînăr. Are o voce cultivată – ca un actor sau ca un preot; sau, poate, ca un profesor din alte timpuri – şi o vorbire la fel. Vorbeşte curgător, în fraze bogate, impecabile, în care erudiţia şi pilda se combină, iar ritmul frazei, ca un rîu de cîmpie care se încolăceşte în leneşe şi voluptuoase meandre, are uneori lungi şi mătăsoase pauze de meditaţie. Vocea, lipsită de accente ardeleneşti, are unduiri de civilitate pe care noi, ardelenii, le numim iezuite, şi pe care le punem întotdeauna pe seama şcolilor greco catolice de la Blaj; a fost o încîntare pentru mine să aflu că în copilărie Nicolae Balotă a petrecut o vreme în internatele blăjene. Îi place să vorbească, iar verbul său creează instantaneu lumi epice mirifice, reînvie pentru o clipă fugară oameni care sînt de mult oale şi ulcele, locuri ce au devenit de mult praf şi pulbere. Îi place să fie ascultat, vorbirea lui hrănindu se din curiozitatea şi privirea ascultătorului. Are o delicateţe pe care, ce păcat, ce durere, am întîlnit o numai la bărbaţii generaţiei lui, care este şi generaţia tatălui meu, şi, dacă ţi surprinde o problemă, încearcă să te încurajeze firesc, preocupat de problema ta care a devenit, pur şi simplu, a lui. Îi place să rîdă, de trecut şi de prezent, de morţi şi de vii, de alţii şi de el însuşi, căci aproape nimic nu e destul de serios, de grav, pentru a nu deveni, într o ultimă instanţă, cauza unui foarte contagios hohot de rîs. Un rîs catharctic, mîntuitor, care permite oamenilor şi lucrurilor să continue să fie. În acest sfîrşit de mileniu în care au rodit toate spaimele şi îndoielile, Nicolae Balotă are o credinţă la fel de firească cum e respiraţia. Poate că de aici îi vine voioşia şi seninătatea cu care acceptă dezagrementele cotidiene. În viaţa de zi cu zi, este atît de modest în pretenţiile sale, încît poate trăi – de pildă, de dragul de a sta şi de a preda o vreme cursuri la Universitatea din Cluj, cea din care a fost izgonit în 1948 – în condiţii studenţeşti. Erudiţia lui este uimitoare, dar atît de naturală, de firească, încît, în loc să creeze complexe, produce interlocutorului o bucurie intelectuală pură; de aceea, poţi conversa cu el cum ai conversa cu o... bibliotecă; una însufleţită, vie, sensibilă. Căci, iubind ideile, profesorul meu într ale rîsului iubeşte, totuşi, mai mult, o, incomparabil mai mult, oamenii. Şi viaţa. Are cultul prieteniei, memoria lui caldă găzduieşte o galerie de prieteni, are o mare capacitate de a ierta (şi, Dumnezeule, are destule fapte pe care să le ierte semenilor săi, oamenii), de a îmblînzi, de a nu purta ranchiună. Îi plac mîncărurile bune, „mîncăricile“ cu dichis, din care se înfruptă cu mare poftă. Îi place să i hrănească pe alţii, şi mi amintesc – cu hohote de rîs şi cu un val de duioşie – o iarnă a „Baloţilor“ la Cluj, iarna 1995, cînd Bianca şi Nicolae Balotă soseau săptămînal la Apostrof, încărcaţi de pateuri calde, delicioase. Nici acum n am reuşit să descopăr patiseria clujeană de unde le luau, şi încep să bănuiesc că binemirositoarele pateuri au existat în urbe numai pe durata şederii familiei Balotă aici. Îi plac hainele elegante, ţinuta de „domn“, el fiind, împreună cu fiul său Ştefan, din clasa purtătorilor de pălărie. Cînd îşi pune pălăria verde închis şi pardesiul asortat, eu îmi amintesc, instantaneu, că România a cunoscut şi vremuri mai bune decît tot ce am trăit eu. L am văzut îmbrăcat de ceremonie – se decernau premiile Uniunii Scriitorilor –, într un costum nisipiu de mătase, cu cămaşă de culoarea nisipului alb şi cravată asortată, într un Bucureşti toropit de căldura verii: era uluitor, căci răcoros şi proaspăt, ca şi cum în jurul lui ar fi bătut briza de la Balbec. Da, părea ieşit direct din lumea magică a personajelor lui Proust, o lume în care eleganţa şi bunacuviinţă sînt identice. Eleganţa lui era completată de o umbrelă baston, subţire, în culorile costumului; o umbrelă graţioasă, la fel de „utilă“ ca lancea din mîinile Sfîntului Gheorghe din statuia ecvestră din Cluj, la fel de „utilă“ ca bucheţelul de violete de Parma pe care şi l a prins Regina Maria pe costumul ei de postav alb: cu alte cuvinte, un „moft“, moftul eleganţei desăvîrşite. L am iubit mult în clipa aceea.
Caietul albastru este o carte transilvană. Nu pentru că Nicolae Balotă s a născut la Cluj – el şi I. Negoiţescu sînt cei doi mari scriitori pe care i a dat Clujul –, ci pentru că este produsul şi purtătorul unui spirit transilvan inconfundabil: un spirit constructiv, îndreptat spre „rodire“ prin faptă, grav fără să excludă rîsul mîntuitor, pedagogic („Transilvania – provincie pedagogică prin excelenţă“, notează autorul); un spirit născut din caracterul multietnic, multiconfesional, multilingvistic al populaţiei, realitate care a forjat, de a lungul secolelor, o anume deschidere (deloc idilică, dar nu mai puţin reală!) spre diferenţă. Cînd Cioran declara că nu i plac decît oraşele în care etniile şi limbile se amestecă, el exprima realitatea liminară transilvană. Nicolae Balotă, la rîndul lui, recunoaşte că „am crescut într un mediu tolerant, de mai veche cultură politică liberal democratică, un mediu deschis, receptiv şi înţelegător faţă de pluralismul etnic, lingvistic, religios, dar în acelaşi timp ataşat de tradiţiile grupului...“ (II, p. 140). Aşa cum burghezia germană îl produce, prin distilare, pe Thomas Mann, ca moment al trecerii ei în faza estetică a istoriei sale, şi burghezia transilvană legată de valorile intelectuale îi produce, prin decantare şi rafinare, pe un I. Negoiţescu ori pe un Nicolae Balotă. Aceştia poartă în ei spiritul transilvan, Transilvania profundă înălţată la rang de artisticitate. Straja dragonilor de I. Negoiţescu (aşa neterminată cum este) şi Caietul albastru (aşa de cu grijă construit şi terminat cum este) sînt produsul aceluiaşi etos, distilat, copt pentru capodopere. Formula lui Radu Stanca, „Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă“, a fost – conştient sau nu, declarat sau nu – crezul estetic al cerchiştilor, inclusiv al lui Balotă şi Negoiţescu. Caietul albastru şi Straja dragonilor stau, ambele, sub incidenţa acestui crez, că „valoarea estetică îşi descoperă semnificaţiile ei abia atunci cînd trăieşte în concubinaj cu alte valori“ (II, p. 383), cînd esteticul poartă cu el aluviunile valorilor etice, religioase, pedagogice, politice, filosofice, civice; adică, aluviunile acestei stranii şi miraculoase realităţi pe care o numim viaţă. Caietul albastru – şi mă bucur că autorul l a publicat acum, aşa cum l a îndemnat I. Negoiţescu, şi că nu l a lăsat, aşa cum iniţial intenţionase, să fie publicat după moarte – este o asemenea carte: aici afli de toate, inclusiv notaţii crude, vorbe corosive şi indiscreţii. De toate, cum afli în viaţa însăşi.
_____
*Caietul albastru. Timp mort 1954 1955; Remember 1991 1998, vol. I II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998.

Nicolae PRELIPCEANU
Un învingător

Pe când eram la Cluj, am auzit o istorie, încă atunci de demult, petrecută la actuala (pe-atunci) Asociaţie a scriitorilor din localitate. Precum se ştie, în anii 50 şi 60, erau destul de dese şedinţele care aveau scopul de a pedepsi erezia faţă de ideologia oficială. Nu era nevoie să demonstrezi că scriitorul cutare este departe de ideile obligatorii, ajungea să te îndoieşti. Aşa, mi s-a povestit, odată, cândva, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, scriitorul proletar Nagy István s-ar fi ridicat împotriva „cosmopolitismului” lui A. E. Baconsky, pe atunci redactorul şef al revistei Steaua. Discursul său va fi fost lung, dar o parte anume se mai povestea încă prin anii 70 şi 80. „Asta tovariş Baconsky”, ar fi spus autorul celei mai înalte tensiuni, cu accentul său inconfundabil, „citeşte în franceză, engleză, germană. Cine ştie ce citeşte el acolo!” Într-adevăr, de unde să fi ştiut lumpenproletarii care umpleau lumea literară a acelor ani ai proletcultului limbile culturii europene.
De această istorie, în fond tristă dacă stai să te gândeşti, mi-am adus aminte deschizând încă o dată, recent, volumul lui Nicolae Balotă, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre. Dacă un Thomas Mann poate să ni se pară cât de cât accesibil, căci s-a tradus câte ceva şi în româneşte, ce să spun despre Wieland, cunoscut mai mult cu numele şi şi asta numai unora dintre noi, sau de un Adalbert Stifter, nume perfect necunoscut mie şi poate şi altora? Ei bine, Nicolae Balotă se află în situaţia de atunci a incriminatului poet şi om de cultură, numai că orizontul său e mult mai vast şi, mai ales, deschis celorlalţi. Tocmai pentru că presupune acest „cine ştie ce citeşte el acolo”, un cărturar ca Nicolae Balotă se sileşte să ne facă să ştim şi noi ce citeşte el acolo. Eseist, Nicolae Balotă nu este însă, aşa cum se crede, şi cum a cam presupus Adrian Marino că este eseistul, un spirit facil, superficial, ci tocmai dimpotrivă. Eseurile sale sporesc proporţia de profunzime din fiecare dintre noi. Cu condiţia, fireşte, să le citim şi să medităm asupra lor.
Debutant târziu, la 44 de ani, în rândul unor Alexandru Paleologu şi Alexandru George, Nicolae Balotă a avut timpul şi ocazia de a gândi înainte de a scrie. Ba, aş spune, chiar de a trăi înainte de a filosofa. E drept, experienţa lagărelor şi închisorilor comuniste i-a distrus definitiv pe mulţi, fizic sau numai psihic, dar pe Nicolae Balotă, ca şi pe N. Steinhard, ea l-a întărit în convingerile sale şi în decizia de a „rodi”. De a rodi în cultură. Pentru că, dacă Ovidiu Cotruş observa cândva că este „un obsedat al rodirii”, Ion Negoiţescu remarca şi el, la ieşirea lui Nicolae Balotă din închisoare: „tot cultural ai rămas”. Într-adevăr, când citeşti o pagină de Nicolae Balotă, fie din eseurile sale despre absurd, fie din cele despre culturile europene majore, fie din amintirile din închisoare, simţi că eşti introdus, şi nu pe uşa din spate, în curentele spirituale care contează în lumea aceasta. Scrisul tău te trimite la carte sau te face să regreţi că nu ai rămas acolo de pe vremea când, eventual, credeai tu însuţi că altă scăpare nu ai. Dacă-l citeşti conştiincios şi vrei să-i pătrunzi cuvintele, atunci te vei opri şi vei deschide mari tomuri de altădată, un Faust, sau mai dinspre noi, un Rilke sau un Kafka.
Disponibilitatea sa de a transmite o experienţă a profunzimii culturale pe care lagărele comuniste nu au reuşit decât să o întrerupă temporar, nu să o şi înfrângă, este vizibilă şi dă speranţe celor care, azi, ar fi dezarmaţi în faţa asaltului de altă natură împotriva oricărei culturi trecute, de parcă ne-am afla (şi poate chiar ne aflăm) într-un nou proletcultism, să-i zicem capitalcultism sau marketcultism sau moneycultism. După cultul proletarului, cel al pieţei, al capitalului, al banului nu sare prea departe, păstrându-se în limitele aceluiaşi sistem, căci proletarul, capitalul, piaţa sunt componenţi ai unui eon din care nu putem ieşi, vorba lui Farfuridi. Dar orice întâlnire, fie şi cu oralitatea lui Nicolae Balotă, una de factură specială, din alte vremi, când se învăţa respectul interlocutorului şi al celor ce le spuneai, îţi dă o clipă de încredere în tine şi în faptul că nu e încă totul pierdut, aşa cum pare când priveşti şi auzi istoriile vane şi comportările fără fundal spiritual de pe scenele zilei.
Am avut privilegiul de a fi invitat de familia Balotă, pe vremea când micul apartament înţesat totuşi de cărţi din Bucureşti nu se spulberase, acolo. De la alte vizite plecam cu mintea golită, cu tristeţea că iar am ucis câteva ore. De la Bianca şi Nicolae Balotă plecam cu o anume împlinire. Parcă mi-aş fi spus, surprins, uite că se poate şi altfel, uite că se poate vorbi şi ca să spui ceva, uite că se poate asculta şi ca să afli ceva. Nu sunt prea mulţi oamenii de acest fel, astăzi din ce în ce mai puţini, căci egoismul, uscăciunea spirituală câştigă teren mai ceva decât pustiul Sahara în sudul Algeriei şi în celelalte ţări, ca să zic aşa, riverane.
Nicolae Balotă este un produs tipic al unei lumi care preţuia cartea, învăţătura, dar morala mai presus de orice altceva. O lume clujeană care nu mai există. Acolo, cu o bibliotecă judicios alcătuită, într-o familie echilibrată, adolescentul Balotă a cunoscut cartea, dar şi viaţa, dragostea, astfel încât omul de azi este unul împlinit dintr-un punct de vedere ocultat în prezent. Cartea a rămas pentru Nicolae Balotă sprijinul principal în viaţă. Atunci când ea i-a fost interzisă de un regim potrivnic culturii şi libertăţii acesteia, în puşcăria propriu zisă sau în aceea, mai amplă, de afară, Nicolae Balotă a ştiut să găsească drumul către ea - către cea virtuală în puşcărie, către cea interzisă afară. Bibliotecile sale s-au spulberat în parte, de fiecare dată când a fost arestat, o dată pentru ani lungi şi grei, dar la ieşire a mai regăsit câte ceva din ele şi a reuşit să reconstruiască în jurul a ceea ce mai rămăsese una nouă, cu care a pornit mai departe.
Îmi aduc aminte că, odată, acum vreo 30 de ani, cineva observa că în nu ştiu câte sute sau mii de episoade din celebrul serial de televiziune Dallas nu se vede niciodată nici o carte. Fundalul lui Nicolae Balotă, dimpotrivă, este unul alcătuit de cărţi, şi nu de ultimele apariţii, sortite unei morţi premature, ci de cărţile fundamentale, care zidesc spiritul unui intelectual profund, al unui erudit care nu face paradă de cunoştinţele sale, ci, dimpotrivă, le retrăieşte, poate pentru noi, poate nu, în fiecare dintre eseurile sale, acolo unde se presupunea că uşurătatea e la ea acasă. Deschis deopotrivă modernităţii, avangardei, absurdului ca şi unui Meister Eckhart de-o pildă, Nicolae Balotă parcurge mari distanţe culturale în tot atâta clipe, vorba poetului, şi te face şi pe tine, cititor al lui, să ai iluzia că le parcurgi, ba chiar să te îndrepţi spre sursele sale, pentru a căuta ceea ce ştii sigur că există şi autorul eseurilor doar a sugerat.
Cultura profundă, cea stabilă i-a modelat lui Nicolae Balotă şi caracterul, ba aş risca: întreaga fiinţă. O anume amenitate, o linişte prin care trec desigur nelinişti şi melancolii îl străbat pe acest învăţat şi încrezător în Cel-de-Sus, căruia îi dedică partea cea mai de preţ a spiritului său. Când te afli în apropierea sa, toate acestea vin să te învăluie şi să-ţi dea iluzia că viaţa nu este trăită degeaba, că scepticismul nu e decât o boală trecătoare. Care, totuşi, îţi revine atunci când multă vreme nu ai speranţa să-l mai întâlneşti şi să-l mai asculţi.
Cărturarul este, în mintea celor superficiali, o fiinţă uscată, golită de orice urmă de căldură, care nu are prieteni, căci nici cărţile nu-i sunt prieteni ci cârji, care nu reuşeşte nici să iubească şi, poate, nici să urască, fiind, prin urmare în afara umanului. Nicolae Balotă contrazice această viziune mecanică, utilitară, având cultul prieteniei, despre care ar mai putea da mărturie puţinii săi congeneri cerchişti, dar şi câţiva privilegiaţi din generaţiile mai noi, printre care mă – vorba aceea ardelenească veche – prenumăr. Nicolae Balotă poate spune cu acoperire sută la sută, cu Terentius (Heautontimorumenos), homo sum: nihil humani a me alienum puto.
Nicolae Balotă scrie acum Abisul luminat, cartea vieţii sale în înţelesul originar, despre viaţa sa. Citisem înainte Caietul albastru, jurnalul tinereţii sale, pierdut în momentul primei arestări şi regăsit miraculos. Fiecare rând din acest jurnal, ca şi fiecare rând din lucrarea mai amplă, pe şantier în prezent, vorbesc despre acel om, produs al şcolii clujeano-sibiene, trăind un timp în atmosfera de emulaţie superioară a Cercului Literar de la Sibiu, care ar fi devenit unul dintre pilonii intelectuali ai unei Românii echilibrate, europene, postbelice. Nu a fost să fie aşa, Nicolae Balotă, asemenea atâtor altor intelectuali de marcă de la cumpăna dintre cele două regimuri, a fost aruncat în închisoare şi persecutat mult timp în „libertate”, dar el şi-a regăsit calea spre firea sa dintâi, aceea de cărturar erudit şi s-a salvat, salvând pentru noi ideea că nici dictaturile nu pot învinge definitiv cultura, profunzimea şi morala pe care o generează spiritul şi credinţa. Iar dacă universităţile româneşti, nici chiar după 1990, nu l-au chemat să devină ceea ce ar fi putut fi, formator de spirite şi caractere, cele din Europa au înţeles valoarea sa şi l-au convocat. Retras astăzi, departe, la Nisa, Nicolae Balotă mai coboară din când în când pe la noi, pentru a ne reaminti ce înseamnă să trăieşti în cărţi şi ce înseamnă să trăieşti cu cărţile şi cu înţelepciune. De câte ori îl întâlnesc mă gândesc ce aş fi devenit dacă mi-ar fi fost profesor, iar nu contemporan proscris, atunci, în anii ’60. Şi mă simt eu cel învins, deşi nu am cunoscut experienţa carcerală, care lui i-a fost hărăzită, din păcate, din plin. În timp ce el rămâne un învingător. Nu că aş fi vrut să fie invers, dar ştiu că el m-ar fi putut măcar pune pe calea cea dreaptă, dar nu i s-a dat voie. Nu mi s-a dat voie.